Evlavie exprimată jazzistic

Cu abilitate managerială și consecvență axiologică, Cristian Moraru și loiala sa Asociație Jazz.ro ne-au oferit o nouă ediție a Festivalului Jazz in Church. Cele patru gale de la începutul primăverii 2019 beneficiară de ospitalitatea Bisericii Evanghelice C.A. situate pe Strada Lutherană din centrul Bucureștiului. Ca în fiecare din ultimii șapte ani, rămăsei impresionat de implicarea cultural-ecumenică a liderilor acestei confesiuni, reprezentată cu distincție de către episcopul vicar – în același timp, prim-preotul – Dr. Daniel Zikeli. De asemenea, merită elogii susținerea oferită de entități precum Primăria Capitalei, ambasadele Elveției, Norvegiei, Germaniei, Institutul Francez, Institutul Cultural Român, Wens Travel, Green Hours etc. Maestrul de ceremonii Paul Tutungiu a excelat, din nou, în comperajul său inteligent, substanțial, alert.

Caracterul idiosincratic al programării purtând „marca Moraru“ se făcu remarcat încă de la primul recital: bosniacul Mario Batkovic (stabilit în Elveția) aspiră să confere solo-ului său de acordeon dramatismul timbral al orgii, într-o formulă individualistă, amprentată de traume. Piesele se edifică în jurul unor arpegii schematice tinzând spre registrul acut, intersectate cu prelungi pedale în bas. Rezultă astfel un fel de blocuri sonore, quasi-epurate de melodicitate, în care acordeonul e mânuit … asemenea unei arme, producând rafale de sunete, imparabile crescendo-uri, imitații de sirene sau explozii. Cu alte cuvinte – metafore ale unui paradis distrus, configurații sonore expresioniste a căror sursă intuibilă e suferința.

Proiectul Il Pergolese e opera unui cvartet vest-european: stilatului nucleu franco-german François Couturier/pian–Anja Lechner/violoncel i se alătură doi muzicieni proveniți din patria genialului compozitor Giovanni Battista Draghi (1710-1736), cunoscut sub numele de Pergolesi. Vocalista Maria Pia de Vito dă unitate și culoare locală ariilor preclasice, ale căror versuri le transpune ea însăși în dialect napolitan, onorând astfel feblețea compozitorului pentru tradițiile locului. Totul decurge pe un fremătător fundal percuționistic, elaborat de Michele Rabbia din microtonalități insolite – clinchete, clipociri, zvonuri, plus discrete intervenții computerizate. Pe alocuri fluența melodico-armonică e dislocată, fragmentată, parcă spre a obține „efecte de distanțare“ (amintind de piesele compozitoarei ruso-tătare Sofia Gubaidulina, cântate de Valentina Ponomareva). Solo-urile lui Rabbia manifestă un spirit ireverent, însă permanent autocontrolat. Un asemenea moment de… SF percuționistic poate fi o optimă introducere pentru introvertitul duet pian/violoncel, căruia i se adaugă apoi vocalizele onomatopeice ale cântăreței, debordând într-o ritmată sugestie de dans folcloric. Pe parcursul recitalului, în calitate de coordonatoare a proiectului, vocalista/compo­zitoarea/aranjoarea Maria Pia de Vito reușește să contopească profunzimile celebrei Stabat Mater cu valențele lirice, dramatice, sau chiar ludice ale complexei creații pergolesiene. Ambientul e definit prin curtoazie și eleganță, scurtcircuitate însă pe alocuri de straniile bruitisme vocale sau percusive (inclusiv lemnul arcușului pe violoncel), sau de contorsiunile pianistice ale lui Couturier, senzuale fără a-și pierde clarviziunea. Il Pergolese e o lucrare de un rafinament cuceritor, coerentă tocmai prin asumarea dezinhibată a eclectismului postmodern.

Recitalul solo al pianistei Branca Parlic, actualmente profesoară la Academia de Arte din Novi Sad/Serbia, fu integral dedicat muzicii minimaliste, cu accent special pe creația lui Philip Glass. După absolvirea Conservatorului belgrădean în 1979, doamna Parlic s-a afirmat ca o consecventă interpretă și propagatoare a muzicii noi, de la Eric Satie sau John Cage, până la Glass, Michael Nyman, Arvo Pärt, Nino Rota, Meredith Monk, Wim Mertens. Calitățile ei interpetative nu au întârziat să fie recunoscute ca atare pe plan mondial. De altfel, încă de la primele acorduri, selectul public al Festivalului bucureștean s-a convins de delicatețea și sensibilitatea abordării, perfect adecvate stilului impus de Satie: spațiile aerisite dintre sunete creează oaze în care muzica și liniștea se întrepătrund. Reamintesc că însuși sloganul adoptat de Manfred Eicher pentru a sa casă de discuri ECM (cea mai influentă în circuitul jazzistic european) derivă dintr-o asemenea estetică, aspirând să cultive „cel mai frumos sunet pe lângă tăcere“. Pe de altă parte, cel puțin în spațiul anglo-saxon, excesele repetitive au dat naștere unui fel de minimalism epurat de ambiguități, exprimând mai curând deta­șarea/dezimplicarea afectivă a lumii postindustriale, dacă nu cumva o ariditate sufletească pre-apocaliptică.

Deja binecunoscut publicului român, saxofonistul norvegian Trygve Seim pare să fi atins o etapă superioară a creației sale, odată cu ciclul Helsinki Songs (creat, conform prezentării, pe baza unui stagiu primit din partea Uniunii Scriitorilor finlandezi). În actualul cvartet, liderul îi are ca parteneri pe pianistul estonian Kristjan Randalu, bateristul finlandez Markku Ounaskari și pe compatriotul Mats Eilertsen la contrabas. Companionii incurabilului romantic Seim manifestă certe afinități pentru tânguitoarele sale melopei modale, în care aparente invocări de zei nordici împrumută adeseori inflexiuni orientale. Totuși, față de lucrările începuturilor sale, protagonistul a operat o diminuare a caracterului imnic. În genere, membrii cvartetului conlucrează confortabil în cadrele baladelor de tip scandinav (popularizate de Jan Garbarek pe când Trygve abia se născuse). Tonalitățile elegiace preferate de Seim își află pendantul în participarea energetic-juvenilă a lui Randalu. Ideile pianistice ale acestuia sunt filtrate printr-o tehnică de tip clasic, amintind de contribuțiile neoimpresioniste ale lui Tõnu Naissoo la dezvoltarea remarcabilei școli estoniene de jazz. Aș zice că blondul muzician din Tallinn reușește să imprime solo-urilor sale o anume angularitate, oarecum neașteptată dar benefică în context. Lăudabil și aportul „secției ritmice“ Eilertsen & Ounuskari – acesta din urmă reiterând, în ipostaze mai ponderate, ingeniozitatea bateristică a regretatului său compatriot Edward Vesala.

O bună cutumă a Festivalului este aceea de a programa, la jumătatea celor patru zile, un recital oferit speranțelor jazzului autohton. Protagonistul de anul acesta se cheamă Alexandru Olteanu și continuă lista unor valoroși congeneri: Sorin Zlat, Toma Dimitriu, Michael Acker, Iulian Nicolau, Albert Tajti, Adrian Flautistu ș.a., majoritatea formați la apreciata Secție de Jazz condusă de pianistul/com­pozitorul/jazzologul Mircea Tiberian la Universitatea Națională de Muzică București. Alexandru participase toamna trecută la Concursul de Jazz Johnny Răducanu de la Brăila, împreună cu vocalista Sorina Rotaru. Ca membru al juriului le acordasem o notă foarte bună, iar în cronica festivalului menționasem evoluția promițătoare a tânărului Duet originar din Oltenia. Cuplul se distinsese, în opinia mea, printr-o abordare marcată de discernământ estetic, învederând de asemenea un acord fin între sunet și meditație. După doar câteva luni, Alexandru Olteanu veni în acest Festival cu propriile compoziții, plus câteva standards, în (re)formulări delicate, cu frazări precise și totodată transparente. Inventivitatea sa improvizatorică te câștigă de la bun început și își menține tonusul personal de-a lungul întregului recital, fără concesii de rău gust/augur. Un handicap în afirmarea acestui talent ar putea deriva din excesiva sa discreție, însă sper să aibă parte în continuare de o promovare precum cea asigurată acum de Cristian Moraru.

Din Azerbaidjan, o țară cu puternice tradiții jazzistice, ne-a onorat cu prezența excepționalul Duo alcătuit din Rain Sultanov/saxofon sopran (n. 1965) și Isfar Sarabski/orgă & pian (n. 1989). Muzicieni rasați, cei doi au interpretat o suită de compoziții proprii, intitulată Ciclu și purtând sugestivele titluri: Preludiu, Embrion, Planetă, Tandem, Simbioză, Rugăciune, Uitare, Resurecție, Liniște. Întregul recital e interpretat cu absolută dăruire, astfel încât muzicienii se metamorfozează în mesageri mundani ai unei Divinități a Binelui. Muzica lor e alcătuită dintr-o succesiune de psalmi deveniți melodie, relevând latențele spirituale ale umanității. Rugăciunea compusă de Sultanov transpune sentimentul de evlavie în limbaj muzical, prin frazări calme, în cadențe asemănătoare unor versete înlăcrimate. În Oblivion, acordurile circulare ale orgii – precum urmele concentrice lăsate de o piatră căzând pe suprafața unui lac – acompaniază enunțurile armonioase ale saxofonului. Modul în care Sarabski cântă simultan pe orga de biserică și pe pian (aproape fără să-i privească acestuia claviatura), în deplină împăcare cu mlădierile instrumentului mânuit de Sultanov, exprimă un summum de emoții personale, dar și universal recognoscibile. Din unghi jazzologic, demersul poate fi asemănat celui întreprins de saxofonistul Jan Garbarek împreună cu cvartetul vocal Hilliard Ensemble (pe albumul Officium, editat de ECM în 1994). Dar, dincolo de aspectele tehnice (dintre care nu pot eluda tușeul de rară finețe al pianistului azer, care a învățat să cânte la orgă special pentru proiectul Cycle, sau tulburătorul control al dinamicii exercitat de acest echilibrat Duo), Rain Sultanov și Isfar Sarabski creează o muzică înălțătoare, în consens cu însăși simbolistica pacifică a spațiului eclesiastic.

Imediat după angelica prestație a celor doi muzicieni din Baku, urmă un alt moment de referință pentru istoria insolitului Festival: recitalul de harpă-solo al columbianului Edmar Castaneda. Născut în 1978 la Bogota, el domină deja de ani buni categoria Miscellaneous Instruments a prestigioasei ierarhii mondial Down Beat Jazz Critics Poll (din juriul căreia am onoarea să fac parte, începând din 1997). Instrumentul ca atare are o îndelungată tradiție în muzica latino-americană, din Mexic până în Paraguay, iar Castaneda a reușit să se identifice pe deplin cu varianta sa columbiană. Virtuozitatea epustuflantă a interpretului a convins renumita firmă franceză producătoare de harpe Camac să-i manufactureze un exemplar unic, purtând marca Llanera E.C. (cuvântul definește „harpa de câmpie“, pe care Edmar a reușit, ca nimeni altul, s-o îmblânzească). Ofranda muzicală adusă de Castaneda în Biserica din București ne lăsă tuturor impresia de a fi asistat la un act artistic suprem: străvechiul instrument muzical purtat spre culmile expresivității, grație geniului și totalei implicări a celui ce-și dedică viața spre a-l face să răsune într-un fel unic. Cred că acțiunii lui E.C. i se potrivește sintagma Nec plus ultra! Din confesiunea făcută de muzician publicului, aflarăm că toată această dezlănțuire de energetism, temperament vulcanic, bucurie vitală, și-o datorează fervorii sale creștine: „Sunt născut pentru a cânta la harpă. E un dar primit de la Dumnezeu și, asemenea oricărui dar venit de la Domnul, are un scop. Finalitatea muzicii mele este să Îl preamăresc și să le ofer oamenilor, la rândul meu, prezența Sa și iubirea Sa infinită.“ Asemenea curajoasă mărturisire de credință se reflectă muzicalmente nu doar în piesa explicit intitulată Iisus din Nazareth, ci și în fiecare moment al acestei demonstrații de devoțiune și creativitate, din care nu lipseau nici humorul, nici elemente de quasi-prestidigitație. Spectacol total, sub auspicii providențiale.

Harpa reveni în prim-plan odată cu grupul helvet Julie Campiche Quartet. Deși foarte tineri, cei patru muzicieni atestă ridicatul nivel de profesionalism atins de jazzul din Țara Cantoanelor. Rolul central îi revine harpistei născute în 1983, ale cărei abilități compoziționale reușesc să stimuleze talentul improvizatoric ale partenerilor: Leo Fumagalli (n. 1994)/sax, Manu Hagmann (n. 1980)/contrabas, Clemens Kuratle (n. 1991)/baterie. Trecând peste aspectul tezist al unora dintre piese (d. ex., ostentativele distorsionări atonale, menite să sugereze pericolul unui depozit de deșeuri atomice din Finlanda), compozițiile au suficient spirit inventiv spre a fi prizate de publicul larg. Tempo-ul preferat este moderato, cu elaborate pasaje pe fundaluri de groove, la care spectatorii – contaminați de avântul interpretării – au reacționat cu simpatie, dispuși să ignore anumite dezechilibre formale (lejer retușabile pe viitor). Nu pot trece sub tăcere atitudinea exemplară a noului ambasador al Elveției în România, E.S. dl Arthur Mattli, care îi susținu moralmente pe junii compatrioți-artiști prin venirea sa la concert (după terminarea căruia, nu se sfii să-i ajute la mutarea instrumentelor de pe scenă).

Marele final aparținu așa-numitului Arctic Duet, alcătuit din magistrul norvegian al contrabasului, Arild Andersen (n. 1945) și versatilul bandoneonist italian Daniele Di Bonaventura (n. 1966). O asociere aparent improbabilă, devenită posibilă grație complicității altui Festival de vis – cel fondat și ghidat de Sergiu Doru la Castelul Bran. Acum vreo trei ani, Andersen și Di Bonaventura și-au descoperit acolo afinitățile interpretative, catalizate de inspiratul percuționist italo-norvegian Paolo Vinaccia. Între timp duo-ul s-a rodat pe deplin și funcționează la maximă intensitate expresivă. Avem de-a face cu un dialog cumpănit, între contrabasul „emancipat“ de funcțiunile sale exclusiv ritmico-armonice (cum fusese cazul în primele decenii ale istoriei jazzului) și acea versiune diminuată a acordeonului, originară din Germania, concepută inițial spre a ține locul orgii în bisericile din Argentina și Uruguay. După o viață dedicată jazzului, Arild Andersen impresionează prin atitudinea sa senină și prin vivacitatea quasi-juvenilă a interpretării. Până azi, el își menține vie fascinația întru explorarea sonorităților grave. Fiecare notă e lăsată să rezoneze în plenitudinea potențialului ei timbral. În genere, terenul comun al conversațiilor cu Di Bonaventura îl constituie temele nostalgice, îmbibate de o dulce amărăciune, dar și sprințarele reminiscențe bandoneonistice provenite dinspre canzonete sau tango. Evocarea septentrionului e susținută și prin fine ingrediente electronice – flageolette obținute cu trăsături lungi de arcuș, repetate prin sequencer, peste care sunt suprapuse improvizații în pizzicato. O tehnică devenită curentă, însă mereu reîmprospătată de afectivitatea contrabasistului, în fertilă interacțiune cu mai frământatul său companion sudic. Interacțiune ce decurge firesc, generând dezirabilul echilibru dintre tematica prestabilită și spontaneitatea muzicală. În ipostaza creată de Andersen & Di Bonaventura, Rugăciunea (= Preghiera) este o elevare a simțirii umane către sfere ideale, fără ca din acțiunea muzicală să fie excluse micile impreciziuni sau ezitări, ce o fac mai umană și, la urma urmelor, mai… jazzistică. Ca bis, cei doi muzicieni au reușit o magnifică versiune a cunoscutei piese Hasta siempre a compozitorului cubanez Carlos Puebla (evocată pe unul dintre albumele emblematice ale avangardei jazzului american din 1970 – Liberation Music Orchestra – produs de contrabasistul Charlie Haden).

Final pe măsura unui Festival ce demonstrează, cu fiecare nouă ediție, că jazzul se confundă în zilele noastre cu o bună parte a muzicii contemporane.