Ștafetele literaturii române sau cât valorează o mustață pleoștită

Mircea Platon editează integral două dintre volumele lui Alexandru Vlahuță, cuprinzând o parte din publicistica autorului, Un an de luptă, apărut la Editura Librăriei Carol Müller în 1985 și Amurg în zori, apărut la Editura Cartea Românească în 1925 după moartea autorului la care adaugă o serie de texte programatice de la prefețe și articole program la crezuri publicistice, articole semnate de doi dintre adversarii redutabili ai lui Vlahuță, B.P. Hașdeu și C. Stere și, de asemenea, articole publicate despre Vlahuță care constituie un fel de dosar al receptării. Volumul constituit altfel, Alexandru Vlahuță. Primul și ultimul (Editura Timpul, Iași, 2019), este însoțit de o prefață generoasă nu doar sub raportul istoriei literare, ci și conținutistic, cu titlul „«O scânteie-n alergare»: Alexandru Vlahuță, omul-verigă-de-legătură al istoriei literare românești“. Întregul demers al criticului literar de la Convorbiri literare se plasează între restituirea și reinstituirea unui autor uitat, clasat, plasat într-un minorat descalificant de către G. Călinescu 1. printr-o comparație strategic dezavantajoasă, aceea cu Eminescu, 2. prin calificativul de epigon eminescian, pentru că există și minori a căror originalitate invocă atractivitatea și posibilitățile unei literaturi de a se deschide către noi forme de sensibilitate. În ce măsură opera, la recitire, reclamă o altă situare a scriitorului? Mircea Platon evită, aș zice tactic, această interogație, judecata estetică, atunci când se adresează operei publicistice, pentru că intenționează recompunerea, restituirea rolului jucat de scriitor în epocă, una de tranziție, în care valorile se află într-un proces de decantare, de sedimentare canonică. Va reveni însă pe turnantă cu o reconsiderare a modernității autorului, fără a chestiona însă opera. De aceea, aș spune că și numai din perspectiva singurului roman, Dan, apărut în 1984, modernitatea autorului și contribuția sa în acest sens merită a fi discutate cu toată atenția.

Rolul pe care i-l atribuie Mircea Platon este cel din titlul studiului său, „omul-verigă-de-legătură“, un fel de missing link între generația junimistă și cea gândiristă, între sămănătorismul iorghist însuflețit de spiritul haretist al educării stratificate, dilatate către zona învățământului rural și naționalismul spiritualizat al gândiriștilor. Ideea este curajoasă și puțin riscantă, documentarea pornind de la o serie de reflecții extrase din memorialistică, Vasile Voiculescu, Pan Vizirescu etc., dar și de la observații de pe teren, precum faptul că în primul număr al revistei Lamura inițiată de Vlahuță în octombrie 1919, – celui de-al doilea număr scriitorul nu i-a supraviețuit –, semnează Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, G.D.Mugur, Nichifor Crainic și Alexandru Busuioceanu. Ipoteza lui Mircea Platon este aceea a unui Vlahuță „părinte fondator al Gândirii“ nu atât prin acest ultim act cu valoare simbolică, cât prin crearea de instituții, printre cele mai reprezentative fiind revistele literare și printr-o acțiune culturală semnificativă și tenace, deși discretă. Într-un fel, Mircea Platon subliniază în ce fel Vlahuță a interpretat o partitură haretistă, a fost plasat într-un punct cheie al noii strategii educative ca referent la Casa Școalelor, prin comisionarea unor cărți de popularizare a istoriei și literaturii române, prin educarea învățătorilor prin intermediul unor conferințe etc. O mai deplină înțelegere a acestui rol asumat o asigură reconstituirea unui context al istoriei ideilor, focalizate în jurul ideii naționale, care dobândește dinamica unui revival naționalist în perioada postbelică. Mărturie a unei epoci în care tatonările ideologice personale ale lui Vlahuță se plasează într-un context al decantării ideii de național stau articolele sale din revista Vieața pe care a condus-o alături de doctorul Alecu Urechia din 28 noiembrie 1893 până în 28 ianuarie 1896. Istoricului literar îi revine misiunea dificilă de a identifica prin intermediul unei publicistici de ferment polemic temele esențiale ale unei epoci, clivajele ei, câmpul de tensiuni care reglează ulterior cadrele instituționale sau apariția unor generații literare a cărei agendă ia naștere în acest creuzet aparent modest. Disocierea lui Vlahuță de socialism prezintă o intuiție esențială și un moment de clivaj paradigmatic pentru o întreagă generație intelectuală. Așa cum observă judicios Mircea Platon, „pentru Vlahuță lupta națională e un scop, pentru socialiști, e un mijloc, o etapă“, scriitorul refuză să facă trecerea de la naționalism la internaționalismul sectar leninist, la revoluționarismul marxist întemeiat utopic și la cinismul ideologic care sacrifică scopului revoluționar o umanitate destituită, aservindu-și arta ca instrument politic. În fond, Mircea Platon subliniază o bună așezare a acestui naționalism întemeiat nu pe militantism xenofob și radicali etnici, cum din păcate va evolua prin A.C. Cuza sau chiar Nichifor Crainic, cât pe moderație, pe respectul valorilor și pe o cultivare a limbii române. Este ceea ce-l determină pe critic să-l situeze pe Vlahuță într-o galerie puțin populată, aceea a „directorilor de conștiință ai României moderne“.

Încă o dată, Mircea Platon insistă asupra rolului-cheie jucat de Vlahuță într-o cultură aflată într-o perioadă de tranziție, construindu-i și un interesant portret care asociază alura perdantului cu aceea a aristocratului, pe aceea a unui neaoș cu aceea a unui rafinat estet precum John Ruskin. Portretistica cu care se joacă în termenii estetofiliei călinesciene Mircea Platon este recuperabilă în istoria literară pe diferite paliere de semnificație. Cred că dintr-un unghi care-i este familiar și care corespunde interesului pentru „minorii“ majori ai literaturii române, Mircea Platon are o abordare corectă și anume că încadrările de tipul tradiționalism-modernism în cazul unor afilieri stricte, sămănătoriști, poporaniști, gândiriști etc. sunt uzate și se cuvine a fi rediscutate. De pildă, „tradiționalismul“ scriitorilor care au trecut pe la reviste fanion precum Sămănătorul este unul corupt de modernitate, unul hibrid, heterodox. Iată portretul remarcabil făcut de Mircea Platon lui Vlahuță, a unui modern care asociază frumosul național modernității așa cum și mișcarea Arts and Crafts la finele secolului XIX preia spre stilizare elemente ale artei populare. „Vlahuță e un uncheaș sfătos, desigur, dar un uncheaș a cărui mustață pe oală nu e doar cea a patriarhului, ci și a unui mentor de Arts and Crafts – de tip Ruskin, care la bătrânețe și-a completat cotletele cu o mustață pe oală și o barbă patriarhală, William Morris sau proto-părintele Carlyle –, a unui decadent de tip Barbey D’Aurevilly, Villiers de l’Isle Adam sau Leon Bloy, decadenții pleoștiți, diferiți de decadenții Ionel Brătianici (Octave Mirbeau, Pierre Louÿse), cu vârfurile mustăților în sus.“ În opinia mea, studiul lui Mircea Platon prefațează mai mult decât un caz paradigmatic în Alexandru Vlahuță, un antimodern specific culturii românești în momentul ei de tranziție de la belle époque la interbelic, cât o reevaluare de proporții a acestei perioade pornind de la cei mai prodigioși „minori“ ai ei.