România este, prin forța împrejurărilor, în linia întâi a relațiilor – tensionante sau cooperante – de la Marea Neagră.
Dincolo de a fi o entitate geografic existentă prin sine, Marea Neagră este și o regiune, iar conceptul însuși reclamă o discuție amplă, întrucât dată fiind dificultatea formulării unei definiții, termenul regiune implică de obicei o mulțime de conotații normative.
Din Balcani până în Caucaz, din stepele ucrainene și din sudul Rusiei până în Anatolia, Marea se întinde în prezent pe aproximativ 423.000 km pătrați. O discuție care se impune atunci când vine vorba despre o regiune, cu atât mai mult cu cât aceasta este o entitate geografică ce separă state, este aceea legată de conceptul de frontieră. Referitor la acest aspect, istoricul Owen Lattimore făcea o distincție clară referitoare la ideea de frontieră în comparație strictă cu noțiunea de graniță – aceasta din urmă reprezintă de facto limita puterii politice și delimitează teritoriul geografic în care un stat își poate exercita voința. Frontiera însă este un termen mult mai complex, care există de o parte și de alta a graniței. Este o zonă locuită de comunități distincte, formate din indivizi care sunt capabili să treacă peste limitele politice ale unui stat, de oameni ale căror vieți și mijloace de existență depind de capacitatea lor de a transgresa nu numai granițele politice, ci și pe cele sociale dintre diferite grupuri etnice, religioase și lingvistice. Or, din această perspectivă, Marea Neagră a reprezentat întotdeauna atât o regiune, cât și (în această privință, istoria joacă un rol decisiv) o frontieră între Est/Vest, Nord/Sud, centru/periferie, Europa/Asia, NATO/celelalte state. Altfel spus, geometria, aspectul geopolitic și chiar situarea politică a unei regiuni sunt în strânsă corelație, ba chiar depind de cine pune întrebarea și mai ales de momentul în care ea este formulată.
De-a lungul istoriei, Marea Neagră a reprezentat și matca unor comunități situate intermediar între diferite state și imperii, dar, în același timp, și antiteza pe care s-au construit și consolidat identitățile politice ale străinilor. Altfel spus, a funcționat ca reper de alteritate, iar alteori a unit, a conferit identitate și sens. O altă perspectivă din care poate fi analizată ideea de regiune – deci inclusiv conceptul de „Marea Neagră“ – este cea legată de ideea periferie versus confluență a civilizației. Este o discuție care transgresează geopoliticul – deși se ancorează în această zonă, ea are în același timp și o conotație ce ține de imaginar și de proiecții mentalitare.
În epoca antică, orașele grecești legau punctele de pe coasta Mării Negre într-o rețea comercială bine definită. Cu timpul, vechile legături au fost bulversate de apariția unor puteri continentale și de expansiunea Persiei și a Romei. Mai târziu, relațiile dintre bizantini, populațiile din nord și conducătorii creștini din Balcani și Caucaz au întărit la început regiunea, după care au slăbit-o. Marea Neagră a fost revitalizată în Evul Mediu de spiritul antreprenorial al genovezilor și venețienilor, după care a ajuns în stăpânirea unui singur imperiu, ba chiar a unui singur om, sultanul otoman. Apoi, ascensiunea Rusiei a transformat-o, pentru mai multe secole, în zona de conflict dintre cele două puteri care controlau țărmul nordic și cel sudic. Mișcările naționale din secolele al XIX-lea și XX, favorizând statele mai mici în dauna imperiilor, au luptat să includă frânturi de apă și litoral în proprietatea nou-createlor state naționale. În pofida acestui fapt – afirmă istoricul Charles King în magistrala sa lucrare referitoare la Marea Neagră – astăzi este dificil de argumentat în ce măsură locuitorii de pe coastă și statele de care aparțin ar fi legați printr-o „identitate regională“ pontică. Imperiile Bizantin, Otoman și Țarist au plasat Marea Neagră în centrul gândirii lor strategice nu doar ca frontieră sau cale de acces, ci și ca personaj principal al unei istorii a interacțiunii umane și a schimburilor comerciale. În secolul al XIX-lea, Marea Neagră se afla în inima „chestiunii orientale“, adică a acelei rețele complexe de rivalități întreținute de decăderea Imperiului Otoman și de competiția pentru controlul în regiune. În perioada interbelică, zona se afla la intersecția dintre Balcanii turbulenți, bolșevici, și protectoratele europene din Levant. Mai târziu, țările din zonă au fost împinse în prima linie a confruntării globale dintre capitalism și comunism. În timpul Războiului Rece, marea s-a transformat într-o barieră între state și sisteme sociale rivale. După căderea comunismului și dezintegrarea Uniunii Sovietice, Sud-Estul Europei a devenit un spațiu politic problematic, format din state relativ sărace și, în același timp, o enclavă destul de neliniștitoare în proiectul unei Europe unite. Dezmembrarea unor state ca urmare a destructurării ordinii regionale, transformarea conflictelor interne în confruntări internaționale (vezi situația Peninsulei Crimeea, o sursă de îngrijorare pentru guvernul ucrainean, prezența navală substanțială a Rusiei, problema Georgiei privind regiunea de coastă Abhazia), precum și competiția pentru controlul asupra rutelor comerciale și a rezervelor naturale au rămas în continuare ca probleme regionale prioritare.
Marea Neagră, indubitabil, este și un factor de dispută și negociere atunci când Vestul se înfruntă cu Estul (Rusia) în contextul evoluțiilor geopolitice internaționale. Nu mai puțin, regiunea reprezintă o scenă a afirmării, supremației și puterii marilor state europene (și nu numai). În ultimii ani, poziția Rusiei (Estul) este cea a unui stat care se consideră îndreptățit – în virtutea unor antecedente istorice, vezi Războiul Rece, conflictele înghețate, Crimeea – să-și manifeste o poziție de forță în raport cu această mare. În același timp, zborurilor strategice în adâncimea Mării Negre sau exercițiilor militare ale Rusiei li se răspunde prin prezență militară specifică a forțelor NATO.
O altă perspectivă este cea legată de domeniul economic, respectiv de resursele de subsol ale bazinului pontic. Și aici se înfruntă Estul cu Vestul. Dorința de independență energetică a statelor, implicit aceea de a exploata aceste resurse, a dus la dispute – unele tranșate de instanțele internaționale. (Vezi problema Insulei Șerpilor.)
Conflictul Est/Vest din bazinul pontic transcende geopolitic Europa, state ca SUA sau China – în virtutea unor interese strategice, alianțe militare sau acorduri economice – sunt prezente în zonă ca actanți politici și economici.
România & Marea Neagră. Elementar
1. Strategia națională a României la Marea Neagră: „Obiectivele majore rămân neschimbate – consolidarea, în proximitatea estică, a unei zone stabile, democratice și prospere, prin deschiderea spațiului Mării Negre la valorile și procesele de cooperare europene și euro-atlantice.“
2. România susține Sinergia Mării Negre. Aceasta „are drept obiectiv principal consolidarea cooperării în regiunea Mării Negre cu implicarea UE pe o agendă constructivă. Ea oferă liniile de ghidaj pentru propunerea unor proiecte pragmatice de cooperare între statele din regiune și UE, în domeniile: democrație, drepturile omului, buna guvernare, managementul frontierelor, conflictele înghețate, energia, transporturile, mediul, politica maritimă, pescuitul, comerțul, migrația, dezvoltarea, educația, cercetarea și dezvoltarea“.
3. NATO are la Marea Neagră, în 2019, doi parteneri importanți – Ucraina și Georgia – și trei state membre ale Alianței – Turcia, Bulgaria și România. Tot aici, Rusia are ambiția de a transforma Marea Neagră în „lac rusesc“. Un document oficial al NATO menționează, încă din 2004, „importanța regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică“.
sinteză realizată de Simona PREDA
