Motive să trăiești și să scrii în Est

La începutul lunii aprilie curent presa internațională publica o știre de senzație: la Londra urma să fie expus, pentru prima dată, faimosul bilețel schițat de Churchill la o întâlnire cu Stalin, la Moscova, în care premierul britanic propusese o împărțire, în procente, a Europei de sud-est, între puterile învingătoare a Germaniei naziste. Partajul fusese stropit la un pahar de whisky (sau de votcă, mai degrabă). Churchill l-a gândit, Stalin l-a bifat. România, așa cum se știe, era cea mai vitregită dintre popoarele Europei de Sud-Est, rezervându-i-se până la 90% influență rusească și doar 10% occidentală. Aceasta din urmă n-a mai însemnat nimic.

Episodul sus-pomenit ne-a alimentat frustrările în lungile decenii de dictatură comunistă și mai constituie și azi un motiv de evocări revendicative. Doar că revolta noastră față de cinismul cu care am fost tratați este în mare parte prost plasată. „Infamul“ bilețel al lui Churchill nu făcea decât să consfințească o realitate pe teren, inconturnabilă: către 9 octombrie 1944, data la care avusese loc „agapa geopolitică“ sovieto-britanică, Armata Roșie era deja în România și înainta vijelios în Balcani. Când încerci să-l oprești pe Stalin să-și spele cizmele în Mediterana, vor exista inevitabil victime colaterale, periferii sacrificate, regiuni neglijabile. Grecia le era mai importantă occidentalilor decât România.

Prin urmare, n-are sens să ne gândim dacă ar fi putut fi altfel. Istoriile contrafactuale își au rostul lor ca joc, ca exercițiu de imaginație, dar nu pot schimba nimic. Am avut exact destinul pe care așezarea geografică și condițiile istorice în care am evoluat ni l-au oferit. A existat, e drept, și componenta subiectivă, deciziile oamenilor politici, grupurile de presiune, ziarele, intelectualii – directorii de opinie; însă toate aceste câmpuri de forțe se circumscriu aceluiași algoritm complex (și doar până la un punct descifrabil), care definește psihologia popoarelor și traiectul lor istoric. Ar mai fi și hazardul. Doar că hazardul nu e decât conjuncția (sau „conjurația“, cum ar spune adepții teoriilor conspiraționiste) mai multor factori a căror noimă ne scapă, din cauza puținătății mijloacelor noastre de percepție și analiză, incapabile să o capteze, s-o ilumineze, s-o prindă în schemă. Nu e fatalism, nu e o invitație la resemnare în această constatare, dimpotrivă: un îndemn la acțiune: „Croiește-ți altă soartă“ ne somează și imnul național. Putem avea un destin mai bun, depinde de noi, în primul rând de noi și apoi de ceilalți.

Mai ales că am pornit de foarte jos. Într-un interviu recent pentru Radio Europa Liberă, domnul Bogumil Luft, fost ambasador al Poloniei la București și Chișinău, făcea o comparație între unele țări din Europa Centrală de azi și România. Întrebarea la care trebuia să răspundă era dacă există o legătură între suferința acestor popoare sub regim comunist și modul lor de participare la Uniunea Europeană, de îmbrățișare a valorilor europene? Se făcea referire concretă la Polonia și Ungaria, țări de câtva timp cu probleme în raport cu Bruxelles-ul, care le acuză de derive „autoritariste“ și „suveraniste“.

Da, există o legătură, spune Bogumil Luft (redau răspunsul lui cu unele prescurtări – n.m.). Aceste popoare au trăit o perioadă în care au fost țări întinse – Polonia între sec. al XV-lea și al XVII-lea; Ungaria, mai târziu, în sec. al XIX-lea, când a format cu austriecii una din cele mai mari puteri în epocă. Și aceste două popoare – asta se poate vedea prin cultura și comportamentul lor – sunt frustrate. În Polonia, determinarea polonezilor de a lupta pentru redobândirea independenței în sec. al XIX-lea, de exemplu, și comportamentul politicienilor polonezi în perioada interbelică au fost legate de ideea că Polonia își asigură existența numai atât cât este mare putere. Polonia este nervoasă în momentul în care nu poate spune că este o superputere, or România este mult mai calmă din acest punct de vedere. De ce? Pentru că istoria României a fost foarte interesantă, formarea poporului român a durat mai mult timp și a mers dinspre o situație mai proastă spre o situație mai bună, mai dezvoltată. E drept că a venit catastrofa comunismului, dar până atunci pentru România istoria era din ce în ce mai bună. România a crescut tot timpul, iar Polonia și Ungaria au trăit aceste momente de dezastru, de dispariție a condiției lor de mare putere.“

Și de dispariție a statului, aș adăuga – cazul polonez. Noi, românii, ne-am temut să-l pierdem – era o achiziție prea recentă, statul unitar român –, de aceea am consimțit la cedări teritoriale umilitoare, în iunie și-n august 1940, Basarabia și Ardealul de Nord, doar ca să nu dispărem ca stat de pe harta Europei, mizând pe o victorie asupra Rusiei, alături de Germania hitleristă care i-a susținut pe revizioniști, sperând la o discuție cu Ungaria, după război, de la înălțimea contribuției noastre la înfrângerea sovietelor… România Mare nu s-a refăcut așa cum o știam. Teritoriile pierdute ne-au lăsat răni necicatrizate, care ne „dor“ mental, așa cum pe un veteran întors din lupte îl doare un picior amputat…

***

Cea mai bună soluție este să convertim această situație de perpetuă nemulțumire și neîmplinire într-o combustie a creativității. Rușii, de exemplu, ale căror probleme și decalaje de dezvoltare sunt de proporții cosmice în raport cu frustrările noastre față de Occident, pe plan cultural reușesc să performeze. Existențialismul, ontologia lui Tarkovski, fantasmagoricul parabolic al lui Bulgakov, mesianism, demonism, histrionism… Sunt niște răspunsuri care acoperă sau măcar satisfac un orgoliu al diferenței.

Noi, românii, unde ne regăsim cu modernizarea noastră parțial eșuată?… Cred că mai degrabă în Orient decât în Occident, ca propensiune lirică și atitudine contemplativă. Avem o fire proteică, neliniștită, ne adaptăm, asimilăm ușor și la fel de ușor ne lăsăm asimilați. Suntem flexibili ca o gimnastă pe bârnă. Ne pliem pe împrejurări, „îmblânzim“ obstacole, „umanizăm“ insuportabilul. Fantasmăm mai degrabă, decât mizăm pe raționalitate eficace, ne proiectăm neputințele în mituri, ne răzbunăm în metafizic. E ceva fascinant în această ieșire din corp: să refuzi realitatea, cu toate asperitățile și responsabilitățile ei, să-ți inventezi subterfugii, refugii, scuze, fente, replieri, ocolișuri, echivocuri, teorii compensatorii… Imaginație, intemperanță, visare, lentoare, versatilitate, instabilitate, melancolie, abandon… O colecție de ingrediente pentru un festin cultural de pomină. Ne-ar trebui doar ceva mai mult cheag, ca să punem la lucru aceste virtuți inepuizabile.

***

Aici trecutul nu este niciodată o vină, întotdeauna este o dezlegare de păcate. Vina o poartă doar cei care cred că faptelor lor vor continua să existe într-un anumit sens și în viitor“.

Andrzej Stasiuk (din nou, polonezii!) este un pionier al singurătății central-europene. Occidentul îl plictisește, imaginația sa nu lucrează acolo, în schimb îl atrag spațiile delabrate, post-apocaliptice, cum ni se înfățișează adesea Estul postcomunist. Salvează locuri, disperări și bucurii răzlețe, victorii iluzorii și înfrângeri întotdeauna certe. Explorează peisaje bântuite de umbrele trecutului, chinuite de fantasmele unor vise neîmplinite. Fado – volumul din care am extras citatul de mai sus – împrumută numele melodiei portugheze care evocă dorul, singurătatea și incomprehensiunea unei margini de lume. Cartea lui Andrzej Stasiuk e un road novel prin această vastă regiune, flancată de Marea Baltică la nord și de Marea Neagră în sud, căreia îi traduce anacronica umanitate în pagini de o intensă sensibilitate.

Nu am un SUV cu dublă tracțiune, ca Andrzej Stasiuk, și nu mă dau în vânt după hainele de camuflaj, paramilitare, cum apare el în multe din fotografiile sale de la țară, în cătunul său izolat de la poalele Carpaților, dar știu că dacă vrem, aidoma confratelui polonez, putem transforma ghinionul în șansă, handicapul în motivație. Se poate viețui și în zona crepusculară. Poezia extincției își are aroma sa, inimitabilă.