În zilele de entuziasm și fericire din sfârșitul de decembrie 1989 eram toți convinși că, în doar câțiva ani, România necomunistă va fi o democrație adevărată, un stat de drept, o economie echilibrată și viguroasă și o națiune unită după eliberare.
Erau atât de multe de făcut, de schimbat pornind de la zero. Și exista un model, pe care mulți și-l doreau transferat, poate și îmbunătățit, în spațiul românesc. Acest model, verificat prin evoluția de secole, era Vestul european, cel care dăduse Renașterea culturală, Iluminismul, Reforma religioasă, primele constituții parlamentare, drepturile omului, ideea liberală, revoluția industrială, bunăstarea socială. Către acel Vest tindea, cu încredere și speranță, cea mai mare parte a populației.
România de azi este foarte diferită de cea din anii 1980. Există libertatea de exprimare și asociere, românii pot călători oriunde, proprietatea privată este o realitate, modernizarea este prezentă în cele mai multe domenii, bunăstarea multora este la un nivel care nici nu putea fi visat în anii comunismului (deși mai există sărăcie și înapoiere), s-a construit și se construiește mult, țara este membră a Uniunii Europene și a NATO.
Dar petele obscure nu lipsesc și – privită dinafară – țara menține zone negative care o frânează și-i întunecă viitorul. România este o țară dată ca exemplu pentru corupție, pentru incompetența politică, pentru indicatorii de sănătate cei mai proști din Europa, pentru drumuri proaste și o hecatombă de morți prin accidente de trafic, pentru cel mai ridicat procent de emigrație în timp de pace, pentru o clasă politică activă în modificarea legislației în interes propriu, pentru abateri de la principiile statului de drept (proclamat în constituție), pentru o uriașă datorie externă care crește continuu și pentru o perspectivă economică sumbră.
Într-o democrație liberală (cuvânt folosit în sensul pozitiv, cel al respectării tuturor libertăților, al opțiunilor nestânjenite pentru individ și familii), pe lângă condiția esențială a votului universal, mai sunt cerințe la care puterea executivă a comis mari erori. Există dreptul de asociere și au fost multe manifestații populare de proporții, la care exprimarea protestelor nu a fost împiedicată. Dar a existat și 10 august 2018, o zi în care au fost grav încălcate drepturile omului și în care mulți demonstranți au fost maltratați, ca în regimurile totalitare. Alegerile sunt în mare măsură libere, dar sunt de notorietate publică multele cazuri de cumpărare de voturi, de fraudare a alegerilor, de organizare de campanii care țintesc impunerea unor anumite rezultate. Politicieni au fost condamnați pentru intervențiile ilegale în spațiul actului electoral.
Constituția țării, votată în anul 1991 și revizuită în 2003, are multe puncte comune cu cele mai reușite legi fundamentale ale țărilor vestice, dar și unele diferențe. Citind în paralel Constituția României și cea a Statelor Unite (publicată în anul 1787 și neschimbată timp de 232 de ani) poți observa cum în varianta românească principiul separării puterilor în stat, afirmat la început, nu este aplicat întotodeauna cu strictețe. De exemplu, după ce o lege este votată de parlamentari, constituționalitatea ei este verificată de Curtea Constituțională. Dar acest for este alcătuit din nouă membri, dintre care trei sunt numiți de președinte, trei de către Camera Deputaților și trei de Senat, astfel că puterea legislativă numește 2/3 din organismul care apoi este cel care o verifică. Din moment ce președintele țării nu are drept de veto pentru legile votate de parlament, nu există un mecanism de control (checks and balances) și parlamentul deține o putere excesivă. Președintele poate doar să retrimită proiectul de lege parlamentului, pentru revizuire, dar și aceasta numai o singură dată. După constituția existentă, un partid politic dominant deține majoritatea parlamentară și este cel care are dreptul să propună președintelui numele candidaților pentru postul de prim-ministru. Înafară de confirmarea prim-ministrului și a cabinetului stabilit de acesta, președintele nu are nici o putere executivă. În schimb, partidul politic dominant ajunge astfel să controleze și puterea legiuitoare și pe cea executivă. Este o concentrare de putere care ar fi imposibilă dacă președintele ar fi șeful executivului.
Limitele constituționale sunt responsabile pentru conflicte grave între președinți și prim-miniștri (Băsescu – Tăriceanu, Băsescu – Ponta, Johannis – prim-miniștri PSD), care au afectat grav de mai multe ori și pentru mult timp funcționarea statului. „Cât despre regimul constituțional însuși, el este marcat de mutațiile survenite în anii din urmă. România este, de facto, un regim de oligarhie parlamentară, unul la nivelul căruia separația și echilibrul puterilor sunt dispărute. Marginalizarea Președintelui face ca autoritatea șefului de stat să fie mai slabă ca oricând. Dinamica coabitării a condus la mutilarea instituției prezidențiale“, menționează, într-o intervenție publică recentă, profesorul Ioan Stanomir.
Ieșind din comunism, România a optat pentru capitalism, singurul model economic din istorie care a generat avuție și care – prin libertatea economică – a promovat adevărata libertate politică. În multe țări, capitalismul este aplicat cu limitări, micșorându-i eficiența. Pentru a obține maxima eficiență, capitalismul românesc trebuie să respecte fără excepții proprietatea privată, să permită concurența nestânjenită, să asigure piața cu adevărat liberă și să minimalizeze intervenția statului prin reglementări și măsuri limitative. Nu există stat de drept fără o justiție independentă și ținută la distanță, cât mai mult posibil, de intervențiile politice.
Evenimente recente ne-au demonstrat că sistemul juridic din țară este excesiv controlat de ministrul de Justiție (component al executivului), că acesta este unul din membrii Consiliului Superior al Magistraturii, care propune judecătorii, că Ministerul de Justiție are în subordine tribunalele și că nu există o adevărată Curte Supremă, care să fie total independentă de executiv. Pe lângă alte motive, și aceștia sunt factori care au contribuit la inițiativele de modificare ale legislației, repetate în ultimii ani, și care sunt direcționate pentru modificări ale sistemului menite să favorizeze politicieni și oameni de afaceri cu probleme legale.
În mass-media, tipărite sau digitale, pe lângă cele obiective și cu ținută etică impecabilă, sunt numeroase tribune de opinie contrarii corectitudinii, moralei civice și adevărului. Libertatea presei, condiție esențială a statelor de drept, face – până la un punct – inevitabilă apariția unor astfel de publicații, care nu pot fi înfrânte decât de societățile civile, de opinia publică fidelă adevărului și de autoritatea mediilor corecte.
Au trecut treizeci de ani de bune și rele și țara este la o mare distanță de cea de care s-a desprins prin revoluția populară anticomunistă. Sunt multe lucruri care trebuie făcute, multe s-au învățat din experiența anilor trecuți. Este nevoie azi de un mare efort, care să ducă la schimbarea generației de politicieni, la eliminarea definitivă a rămășițelor comuniste, la reforma sistemului de asistență socială, la însănătoșirea sistemului electoral și la sancționarea severă a celor care îl pervertesc.
Uniunea Europeană are un număr de hibe, dintre care unele își au originea în procesul ei de constituire, altele au rezultat din funcționarea ulterioară, care nu poate fi nici ușoară și nici fără erori. Dar, prin poziția ei geografică și prin condițiile speciale derivate din geopolitica zonei, cea mai bună șansă de viitor a României este menținerea participării la Uniunea Europeană și NATO și conlucrarea de bună intenție și cu entuziasm cu ceilalți membri.
Opțiunea României pentru valorile Vestului era în anul 1989 o speranță. După treizeci de ani, ea s-a transformat într-o haltă la jumătate de drum, bună pentru tras respirația, pentru regândire și pentru începerea altui urcuș care să o apropie și mai mult de cel mai reușit grup de țări ale continentului european.