Pe măsuța din camera de la căminul studențesc unde locuiam eu și Iulian, se aflau mereu ziare proaspete. Le cumpăra Iulian în fiecare dimineață, după ce se spăla și se bărbierea.
Le citeam începând de la ultima pagină, unde erau „știri externe“ furnizate de agențiile de presă străine. Mă mai interesau unele cronici – literare, de teatru, cinematografice, însemnările unor scriitori, câteva istorioare de la rubrici de „faptul divers“. Editorialele, reportajele, comentariile pe teme economice, ocupând mai mult de jumătate din spațiul tipografic al ziarului, erau toate o revărsare de propagandă comunistă de necitit.
M-am tot gândit, de-a lungul anilor, la propaganda comunistă, cu atât mai mult cu cât s-a amplificat după 1971, a devenit obsesivă, a ocupat aproape întreg spațiul public, până la sufocarea populației.
Mii de cuvinte, milioane de cuvinte, miliarde de cuvinte. Tipărite în ziare și reviste, rostite la radio și televiziune, cântate pe scenă și la defilări, săpate în marmura monumentelor, traduse în numeroase limbi ale pământului. Această proliferare monstruoasă le reducea mult din puterea de convingere, le transforma într-un fel de zgomot de fond, auzit mereu, dar neascultat cu atenție. Și totuși, în mințile multora se infiltra, pătrundea, până la spălarea creierelor sau măcar până deformarea ireversibilă a modului de a gândi.
Devalorizarea cuvintelor, prin folosirea „limbii de lemn“, nu-i preocupa pe propagandiștii PCR. Ei nu voiau neapărat să convingă, ci să ocupe toate canalele de comunicare cu frazeologia lor, astfel încât alte informații sau opinii să nu mai ajungă – să nu mai găsească loc pe unde să ajungă – la conștiința oamenilor. Propaganda comunistă avea un conținut (pueril-aberant), dar nu conținutul conta, ci faptul că funcționa ca un bruiaj, imens, atoatecuprinzător. În România, în deceniile opt și nouă, nu se mai auzea nimic altceva decât vocea partidului.
(Așa se explică de ce imediat după 1989 regimul s-a prăbușit aproape instantaneu: fusese o construcție de cuvinte. Dar mulți oameni au rămas deformați de propaganda comunistă, pierzând în timp facultatea de a mai gândi pe cont propriu. Și ajungând să se simtă derutați când auzeau un alt mod de a vorbi, care le crea un sentiment de clandestinitate. Primul președinte de după 1989 a fost ales cu o mare majoritate de voturi pentru că folosea o limbă ininteligibilă, dar recognoscibilă: limba de lemn, care părea pentru oamenii infirmizați de comunism un indiciu al legitimității.)
Mă mândresc cu faptul că n-am fost atins niciodată, în niciun fel de această cenușă radioactivă care s-a depus decenii la rând peste România. E în firea mea să nu preiau niciodată cuvinte sau expresii de la cei din jur decât după ce le examinez atent (și le las un timp într-un fel de așteptare). Este adevărat, am fost favorizat și de faptul că exact în anii în care am făcut facultatea (1965-1970) am avut parte cu toții de un „dezgheț ideologic“ (datorită căruia, printre altele, n-am făcut închisoare, ca atâția alții înaintea mea).
Până nu demult, titlurile articolelor din Scânteia, de un triumfalism agresiv, sunau ca un marș de fanfară: Uriașa dezvoltare a forțelor de producție ale Uniunii Sovietice, Drumul mărețelor victorii, O mare contribuție la teoria marxism-leninismului, O uriașă contribuție la tezaurul științei marxist-leniniste, Un uriaș pas înainte pe drumul construirii comunismului în URSS, Mărețele perspective ale agriculturii în URSS, Marile succese obținute de oamenii sovietici în cinstea celui de-al XIX-lea Congres al PC (b) al URSS, Un măreț exemplu însuflețitor, Marea sărbătoare a poporului german, Marea sărbătoare a poporului chinez, Marile succese ale dictaturii democrației populare din China, Un măreț program al construirii comunismului, Un grandios tablou al construcției comunismului.
Exemplele nu sunt fictive. Le-am transcris din colecția ziarului.
Când eram eu student, în presă a pătruns o adiere de aer proaspăt. Nu era suficientă, dar a pătruns. În plus, la cursurile și la seminariile de la Facultatea de Limba și Literatura Română propaganda era ca și inexistentă. Profesorii vechi își reformaseră complet limbajul. Iar cei noi participau, cu entuziasm, la ceea ce părea o renaștere a literaturii române.
Dintre profesori (folosesc cuvântul în sensul lui generic, ca să nu complic textul cu asistenți, lectori, conferențiari) se remarca Nicolae Manolescu, care era foarte tânăr (născut în 1939), dar avea o autoritate morală și profesională bine constituită și era o vedetă a lumii literare. La seminarii îl ascultam vrăjiți. Nu folosea în ceea de spunea nici un clișeu, discursul lui captiva mereu prin noutate și prin contrazicerea a ceea ce știam dinainte. Avea un stil elegant (de „toreador bine strâns în talie“), cum avea să spună despre el Gheorghe Grigurcu, și era un virtuoz al paradoxurilor.
George Ivașcu mizase decis pe el, încă din 1962, când îi încredințase, decis, cronica literară în revista de mare prestigiu Contemporanul. După 1989, Nicolae Balotă a mărturisit că în 1962 se afla ca deportat în Bărăgan (după ce făcuse mulți ani de închisoare din motive politice), când i-au căzut în mână, printr-un noroc, mai multe foi din Contemporanul, folosite de cineva ca ambalaj. Era ahtiat după litera scrisă (ca deținut politic, neavând acces la nicio publicație, zgâria pe săpunul cenușiu Shakespeare sau Kant, ca să-și creeze ocazia de a citi măcar un cuvânt) și a parcurs cu nesaț textele din Contemporanul. „Unul mi-a atras atenția – își amintea Nicolae Balotă – scris de un autor de care nu mai auzisem: Nicolae Manolescu. Era un text care respira libertate. Mi-am dat seama atunci că se schimbase ceva în România.“
În camera mea de la cămin citeam cărți bune, ore întregi, în timpul zilei, iar noaptea scriam versuri. Le scriam cu o mare mobilizare intelectuală, lucram la ele istovitor, făceam numeroase ștersături și… fumam zeci de țigări. Îmi dau seama câtă răbdare avea cu mine Iulian Stănescu, care dormea liniștit în patul lui și nu-mi reproșa nici că țin lampa de birou aprinsă, nici că umplu camera de fum de țigară.
