La Est de Vest

Nu poți avea, ca țară, o istorie plictisitoare când ești asezat, geografic, acolo unde se întâlnesc civilizații și unde se confruntă – soft adesea (sau hibrid, cum e la modă astăzi), dar intens – cei care aleg diverse arhitecturi (geo)politice. În alte cuvinte: nu poți avea o istorie plictisoare când ești „la margine”, când țara ta și/sau imediata sa vecinătate sunt scene unde se testează moduri posibile ale viitorului raporturilor de forțe din lume. Istoria ultimelor trei decenii ale României era condamnată să fie – așa cum știm prea bine (direct, adesea) că a fost! – tensionată, intensă, plină de tot felul de accidente, cu răsturnări de situații, cu restart-uri exasperante uneori, cu momente de rătăcire, dar și cu fapte care, în sensul democrației, pot livra speranță și optimism.

România stă, de decenii bune, în aceleași granițe. Dar acest fapt nu înseamnă că, în aceste decenii – unele mai bune pentru istoria sa modernă, altele, în mod cert, întunecate – ea este aceeași țară. E, în raport cu Vestul democratic din ultimele decenii, la Est. Dar estul din comunism pe care l-a asumat și pe care l-a trăit țara noastră este altul, semnificativ altul decât estul în care se face istoria României din ultimii treizeci de ani. Nu se mai folosește atât de des, dar termenul e acolo, în folclor, și el explică, remarcabil ce a fost cu noi din 1945 până spre ultimul deceniu al secolului trecut: eram o țară peste care căzuse „Cortina de Fier”, una „de dincoace de Cortină”. Odată ce această cortină a căzut sau odată ce ea a fost „ridicată” (ambele versiuni dispun de mai multe seturi de argumente), perspectivele s-au modificat și, în chip firesc, și aspirațiile. Principial, cu ritmuri de asumare diferite, cu mutări care au pus de mai multe ori în criză opțiunea strategică majoră care părea naturală după căderea comunismului, Estul României de după 1989 a fost – din fericire, am putea spune – tot mai mult impregnat de Vest, Orientul – cu nuanțele sale balcanice, specifice – s-a amestecat, tot mai intens, cu formule (teoretice și practice) care aparțin Occidentului. Dar aceste fapte – care dau, în sumă, materia de studiu pentru una dintre cele mai fertile direcții de cercetare cu privire la istoria recentă a țării noastre, anume „axa” Est-Vest din ultimele decenii – nu ne spun defel că (re)alfabetizarea cu valorile, structurile și instituțiile vestive s-a făcut fără eforturi mari (inclusiv de învățare) și fără sacrificii semnificative. Am vrut foarte mult să ajungem în Vest – instituțional, național și individual –, dar suntem și ultima țară care a semnat un tratat cu URSS, în 1991, la acea dată, o megastructură în disoluție finală. Vrem să culegem fructele și faptele „proiectului european”, dar ne refuzăm adesea statul de drept și democrația liberală. Specific național? Specific regional? Cum să ne plictisim, în aceste condiții?

O notă de final: faptul că, de peste un deceniu, stăm într-un Est care e destul de protector, grație celor două umbrele mari (UE & NATO) – nu înseamnă că această condiție este dată României odată pentru totdeauna. Nu e numai un loc comun: ea este atât de solidă sau, dimpotrivă, atât de fragilă pe cât ne-o facem noi înșine.