Spre deosebire de țările Europei Centrale – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia – parcursul României spre Vest, spre integrarea europeană și euroatlantică, a fost întârziat și mult mai dificil. După 1989, România a rămas în urmă la mai mulți indicatori (stat de drept, implicare civică, nivel de trai, infrastructură etc.), iar mai mulți istorici și analiști politici au căutat să identifice câteva posibile explicații. Unele dintre ele au vizat natura mult mai represivă a comunismului românesc, precum și succesiunea de dictaturi pe care le-a cunoscut țara din 1938 până în 1989. Dincolo de reprimarea partidelor istorice și a foștilor săi membri, în România comunistă a existat o persecuție sistematică a spontaneității, a autonomiei individuale, a spiritului liberal, întreprinzător. În plus, după 1989, regruparea și reconversia nomenclaturii, precum și tradițiile nu foarte solide ale liberalismului autohton au determinat profilul sistemului politic postdecembrist și al economiei de piață, un regim corupt, neperformant și clientelar.
Regimul Iliescu și Occidentul
În parte, socializarea politică a lui Ion Iliescu era îndatorată culturii politice a stalinismului, iar regimul său (mai bine de 11 ani din postcomunism) a fost marcat de reflexele și idiosincraziile fostului șef al Secției de Propagandă a partidului unic. Deși avea o altă anvergură profesională și chiar politică în raport cu Nicolae Ceaușescu – la care poate ar fi fost o alternativă dezirabilă între 1971 și 1989 – Ion Iliescu nu a scăpat de multe dintre tarele sale (vădite în primul rând prin reticența patologică față de pluralismul politic și diversitatea de opinii). Într-o formă sau alta regimul comunist a creat omul nou, iar la momentul 1989-1990 această tragică realitate s-a reflectat și la urne prin validarea electorală, populară (cu peste 80%) a guvernării FSN conduse de Ion Iliescu. În timp ce în declarațiile publice ale oficialilor regimului Iliescu se proclama atât necesitatea apropierii de Vest – Comunitatea economică europeană (UE), NATO, Consiliul Europei –, cât și dezideratul racordării instituțiilor autohtone la cerințele organismelor occidentale, faptele concrete (politicile publice, practicile politice și electorale, selecția de cadre etc.) indicau contrariul. Dacă ne referim la recrutarea de personal de conducere pentru instituții-cheie de cooperare cu Occidentul, merită amintit faptul că, în 1990, la conducerea Serviciului de Informații Externe a fost adus Mihai Caraman, nimeni altul decât spionul comunist care la finele anilor 1960 subminase grav structurile NATO din Occident generând un scandal uriaș. În aprilie 1991 România lui Iliescu a semnat un tratat de prietenie și cooperare cu muribunda Uniune Sovietică, iar în paralel arhivele comunismului erau ținute sub cheie.
Arhivele, trecutul și prezentul
Arhivele Statului (ulterior Arhivele Naționale) – instituția chemată să înlesnească accesul cercetătorilor și al publicului larg la documentele trecutului recent – au fost menținute în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, dependență stabilită în 1951, în plin stalinism. Multe sedii ale Arhivelor Naționale din provincie aparțin Inspectoratelor Județene de Poliție sau altor structuri ale Ministerului de Interne, ceea ce face și astăzi foarte complicat un eventual demers de transferare către instituții guvernamentale mai „civile“, așa cum se întâlnește în Vestul Europei. Este interesant de notat că, dacă până la aderarea la NATO anumite documente din arhivele militare se puteau studia, după momentul alăturării la blocul militar și politic occidental accesul a fost limitat, inclusiv la materiale istorice care vădeau funcționarea României comuniste în cadrul blocului advers, Pactul de la Varșovia! Mai recent s-a încercat folosirea principiului generos occidental – vădit în cadrul Uniunii Europene – de protejare a datelor cu caracter personal (regulamentul GDPR) tocmai pentru a stânjeni cercetările de istorie recentă (mai ales privind comunismul); or, dacă s-ar aplica astfel de reguli, cu interpretarea tendențioasă pe care unii oficiali guvernamentali ar fi vrut să o dea, istoricii perioadei recente ar fi puși în imposibilitatea de a mai dezvălui datele personale ale călăilor și ale victimelor totalitarismului.
De la Declarația de la Snagov la vizita Papei
Declarația de la Snagov din iunie 1995 a însemnat acordul partidelor politice relevante față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, numai că guvernarea Nicolae Văcăroiu, strict contemporană și girată de președintele Ion Iliescu, s-a bazat după 1992 pe „patrulaterul roșu“, o coaliție politică toxică formată din partide ultranaționaliste care au încurajat și propagat populismul etnocratic, cu derapaje șovine și chiar antisemite (România și-a asumat participarea la Holocaust abia în 2004, și mai ales la presiuni externe, nu ca urmare a unei reflecții interne profunde asupra unor momente delicate și rușinoase din trecut).
Guvernarea Emil Constantinescu are merite incontestabile mai ales în ceea ce privește apropierea palpabilă de NATO și Uniunea Europeană. În același timp, coaliția guvernamentală a fost fragilă, indecisă în ceea ce privește reforma politică și socio-economică, procesele de restituire a proprietăților și decomunizarea. Modelul occidental a fost ocolit sistematic atunci când s-a pus problema de a regândi relația dintre stat, pe de o parte, și culte religioase, universități, instituții academice, de cealaltă parte. Deși finanțate în bună parte de stat, astfel de organisme au refuzat de multe ori să se primenească și să dea dovadă de transparență, astfel încât fenomenul „baronilor“ din spațiul politic a fost reprodus la un nivel mai restrâns. Deși Biserica – prin demnitarii săi ecleziastici – ar fi trebuit să reprezinte un exemplu moral suprem, ea a refuzat asumarea trecutului complicat din perioada comunistă și a făcut un lobby intens pentru exceptarea ierarhilor de la verificările operate de CNSAS. Nu a fost doar cazul Bisericii Ortodoxe, și conducerea altor culte religioase și-a manifestat reticența față de ideea deschiderii arhivelor, inclusiv a celor interne. Un moment cu adevărat important a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România în mai 1999. Din păcate, momentul solemn a fost umbrit de faptul că suveranul pontif nu a putut vizita Blajul; în plus, nu s-a reușit organizarea la Palatul Cotroceni a unei expoziții omagiale Vladimir Ghika (beatificat de curând) pentru a nu răni – se pare – sentimentele ortodoxe.
Drepturi civile, minorități și viață privată
Faptul că România – la fel ca și alte țări ale fostului spațiu sovietic și ale Europei răsăritene – nu a cunoscut o revoluție sexuală, cum s-a întâmplat în SUA și în Europa de Vest a generat un contrast vizibil în materie de legislație civilă și de politici față de minoritățile sexuale. De multe ori nevoia de a stabili o morală publică așa-zis sănătoasă – cu puternice influențe creștine (ortodoxe) – a degenerat, pur și simplu, într-o pronunțată discriminare a minorităților, când nu a fost de-a dreptul homofobie. În timp ce dincolo de fosta „cortină de fier“ căsătoria între persoanele de același sex aproape că s-a generalizat, în România a fost respinsă sistematic până și ideea instituirii parteneriatului civil (care ar fi asigurat măcar dreptul partenerului de a fi asimilat în spitale drept aparținător), iar discursul public a amintit pe alocuri de retorica anilor 1930.
În paralel, istoricii scoteau la iveală, mai ales din arhivele CNSAS, situații zguduitoare de intruziune oribilă în viața privată apelându-se la șantaj (homosexualitatea era pedepsită penal în România comunistă). Lecția părea să fie simplă: ori de câte ori Puterea apelează la o falsă moralitate vor exista tragedii. Deși supuse influenței occidentale, pare că spațiul autohton și societatea românească nu și-au revenit nici azi după cinci decenii de dictaturi care au invocat sistematic și perfid standarde ridicate de moralitate. Fiecare dintre noi poate fi sau poate deveni minoritar și supus judecății – nu neapărat în fața unei instanțe politico-juridice nedrepte, ci a unei societăți intoxicate de propagandă și clișee, o societate nepregătită să se confrunte cu existența diferenței, a diversității. Și totuși, referendumul recent pentru redefinirea familiei și a căsătoriei a eșuat, dovedind parcă o cumințenie românească, o minte de pe urmă care îndeamnă la prudență.
Apropierea României de Vest a fost palpabilă și se poate spune că spațiul autohton a trecut după 1989 printr-o schimbare profundă, chiar dacă nu a atins standardele occidentale. Însă „acumularea decalajelor“ – după o formulă consacrată – și-a spus cuvântul, iar rămânerile în urmă s-au dovedit greu de depășit. Amenințările față de statul de drept au rămas, iar drumul României spre o reală democrație liberală (cu o magistratură independentă) nu este ireversibil.
