Nu s-a scris încă o istorie serioasă a diplomației românești în perioada sovietică. Acest sector „regalian” din viața statului a suferit între 1947 și 1989 diverse fluctuații. Anii 1950 au vădit distrugerea vechiului corp diplomatic și reconstituirea lui printr-un personal cu origini „sănătoase”, sub radicala tutelă a Moscovei. Anii 1960 au schițat o relativă detașare de stalinism, mai ales după alegerea lui Ceaușescu. Criza cehoslovacă din 1968 a relevat fisurile Pactului de la Varșovia. Atunci a încolțit iluzia unui stat comunist care emulează – ca punte Est-Vest – neutralitatea activă, deschisă spre compromis, pe care o practicase Iugoslavia lui Tito. Între 1968 și 1977, diplomația ceaușistă s-a supraestimat în varii tentative de „mediere”, iar dictatorul, încă tânăr, și-a construit un portret fantasmatic de „lider global”, apărător al păcii, avocat al „statelor nealiniate” și interlocutor „deschis” al puterilor capitaliste. Interesul tactic al celor din urmă față de București a produs un stoc de cecuri în alb, pe care Ceaușescu le-a utilizat cu o țărănească istețime, până la cutremurul produs prin defecțiunea lui I.M. Pacepa. După acest eveniment traumatic, liderul din Scornicești și-a acutizat paranoia, evacuând din diplomație generația mai școlită formată sub influența lui Mircea Malița. Anii 1980 au marcat, și pentru diplomații români, paroxismul deprecierii profesionale și al schizoidiei. Delirul din anii terminali ai comunismului a surprins MAE fără bani, cu o expertiză subțiată și în galopant discredit internațional. Această paragină instituțională a subminat relansarea diplomatică de după decembrie 1989, producând în cancelariile occidentale o rapidă „dezvrăjire”: în pofida simpatiei inițiale față de „prima revoluție televizată”, mineriadele și transformarea FSN în partid politic au „reușit” să reizoleze România. Cu atât mai mult cu cât noua-veche putere a încheiat un tratat cu o URSS muribundă și a respins deschiderea economică spre Vest, pentru a trece averea industrială a țării în mâinile (de acum „private”) ale eșalonului secund al nomenclaturii și Securității.
până în 1996, când se produce prima alternativă democratică (victoria CDR), reorientarea timidă și sinuoasă spre UE și NATO s-a produs de nevoie, nu din convingere. Fostul hegemon de la Kremlin, plonjat în slăbiciunea unei tranziții haotice, nu mai avea de oferit nici fonduri, nici direcție doctrinară, așa cum nu mai reușea să-și folosească mijloacele „tradiționale” de presiune. Jaful neocomunist aruncase țara în recesiune, la limita insolvenței. Mai mult, trendul fostelor colege de lagăr – orientate mult mai viguros spre Vest, în numele unui renăscut orgoliu istoric central-european – limita marja de manevră a Bucureștiului. Figurile noii puteri – în special Adrian Năstase – au încurajat primenirea personalului diplomatic, iar serviciile secrete au multiplicat contactele cu omoloagele europene și americane, adoptând (cel puțin formal) partitura acestora. În perioada CDR, am trecut examenul solidarității cu NATO (împotriva lui Miloșevici) și am primit un calendar de aderare. E de remarcat consensul bipartizan asupra necesității ca țara să nu rămână într-o zonă gri. Societatea era dezbinată între partizanii continuității (adică ai impracticabilei „democrații originale”) și frontul anti-comunist, fragmentat din pricina unor orgolii individuale și a diletantismului politic. Pesemne că fără construirea acelui consens – trebuie să intrăm în NATO și UE! – am fi avut parte de iugoslavizarea României. În această esențială decantare strategică, diplomația a jucat un rol pro-activ și adesea determinant, chit că noua generație de profesioniști era genealogic descinsă din cea veche, cu câteva excepții (dintre care prea puține n-au fost finalmente rejectate de sistemul clientelar, înrădăcinat în rețelele peceriste). Occidentalizarea serviciului diplomatic s-a realizat și cu asistența tehnică a noilor aliați – dornici să maximizeze slăbiciunea temporară a Rusiei post-sovietice. În oficii și reuniuni multilaterale, prin burse și stagii, prin remodelarea terminologiei, dar și prin sporirea încrederii, statele NATO și UE au reușit să substituie cutumelor și mentalităților comuniste o cultură organizațională democratică, modernă și eficientă sub raport comunicațional.
Cele două mandate ale președintelui Traian Băsescu au consolidat axarea euro-atlantică a MAE, sabotată de specularea populist-restauraționistă a crizei financiare din 2009-2012. Nu putem subestima criza de identitate post-integrare, când elita politică, militară și diplomatică a României a rămas, cumva, fără un alt obiectiv major, intrând într-o inerție adesea sterilă. Această comoditate a mizelor mici, după marile eforturi anterioare, a dus la reciclarea stereotipurilor național-comuniste: le credeam poate distruse, numai că ele și-au demonstrat funesta reziliență, alimentând – în sincronizare cu deriva iliberală a altor state est-europene – atât asertivitatea revizionistă a Rusiei, cât și discursurile anti-occidentale de consum intern. Adevărul e că am modernizat ambasadele din spațiul euro-american, neglijându-le pe toate celalalte. Funcționăm acum cu două viteze. Și părem dispuși să pierdem ce-am acumulat (în termeni de vizibilitate, prestigiu și contacte) de dragul unui suveranism păgubos, provincial, demagogic și nelipsit de riscuri existențiale. În realitate, țara e legată strâns de soarta UE și NATO, atât economic și militar, cât și financiar și cultural, cel puțin prin dimensiunile diasporei românești. Ar fi bine să nu ne subestimăm (căci suntem deja altceva decât eram în 1990) ,dar și să nu ne supraestimăm (pentru că baza pe care stăm e încă fragilă). La fel de important e ca elita politică să priceapă că respectarea regulilor din clubul UE și NATO nu reprezintă o ingerință abuzivă, ci o condiție a dezvoltării noastre firești, sau chiar una a supraviețuirii noastre ca națiune. La fel de necesară ar fi – după ce vom fi epuizat iminentul ciclu concentrat de alegeri (europene, prezidențiale, generale și locale) – reconstruirea unei agende naționale (intrarea în Europa, Schengen, educație, alfabetizare digitală, modernizarea forțelor armate, evoluția infrastructurii etc.) pentru a nu ne mai istovi resursele oricum precare în lupte tribale și în aberații pseudo-democratice de soiul USL. Reprofesionalizarea și depolitizarea corpului diplomatic pot fi dobândite dacă voința decidenților se focalizează asupra intereselor obiective ale statului, și nu pe meschine obsesii partizane. Fie lideri, fie membri ai societății civile, e suficient să pricepem că vin vremuri de drastică reașezare geopolitică și că avem nevoie de o privire strategică limpede. Dar și că, în post-modernitatea târzie, granița dintre politica externă și cea internă e complet evaporată, că dublul limbaj ține de muzeul totalitarismelor și că diplomația rămâne un bun public, legitim supus transparenței și scrutinului critic. În concluzie, aceste trei decenii post-comuniste pot fi evaluate ca succes major, îngăduit de o bună așezare a circumstanțelor internaționale și obținut în pofida tristei noastre vocații de auto-sabotaj. Mi se pare fundamental să înțelegem că acest vânt favorabil al istoriei își poate schimba direcția și că – dacă această ipoteză se verifică – ar fi preferabil să fim coerenți, coezivi și hotărâți, nu divizați, confuzi și lipsiți de inițiativă.
