Amintiri periculoase și alte mitologii

Petru Cimpoeșu, Bărbați fără degete și alte amintiri penibile, Iași, Editura Polirom, 2019, 264 pag.

Numai Petru Cimpoeșu poate să amuze și să intrige în același timp cu titlul noii sale cărți: Bărbați fără degete… Greu de crezut că adaosul „și alte amintiri penibile” va rămâne în memoria imediată. Parcă și vezi mulțimea de bărbați nefericiți, torturați sau ghinioniști, ba, nu cu mult efort, și grămăjoara cu arătătoare inerte. În plus, pe copertă, ceea ce aduce a femeie cu părul albastru gata de dedublare se dovedește, dacă privești mai bine, un bărbat cu fața acoperită de același păr marin privindu-te cel puțin suspect. Firește că un neștiutor poate să cumpere volumul jurând că are în mână varianta unui Koji Suzuki autohton. De fapt, o farsă. Căci Petru Cimpoeșu înscenează autobiograficul, fardează parodic evenimentul și pulverizează umor în textele sale, indiferent de gen.

În tonul scriitorului probabil trebuie înțeles și titlul: de la cap la coadă – amintiri penibile cu bărbați fără degete. Într-un cuvânt de întâmpinare, autorul spune că textele au fost publicate de-a lungul timpului în diverse publicații. Unele articole au coloratură teoretică, altele biografice și vag-biografice („amintiri penibile”). Contează, în fiecare, situația și acumularea intrigii. Dacă în privința textelor biografiste scriitorul insistă pe un principiu al admirației și prieteniei, rândurile teoretice sunt rezultatul unei noi priviri în oglindă. Nu oricum, ci cu exigență necontrafăcută. El lasă deoparte pielea prozatorului naiv, de altădată, rezumând ideile valabile și evocând, pe cât posibil, procesul literar la care a participat.

Aș zice că Petru Cimpoeșu funcționează după un criteriu simplu, al edificării. Odată antrenat de ceva memorabil, omul se inflamează pe măsură ce face legăturile cu propria viziune. Atunci, scriitorul își caută, cu satisfacție, versiunile. Le găsește, exultă. Prima parte și a treia din Bărbați fără degete organizează momente biografice cu atitudini estetice și ideologice, fiecare rezonând cu cele prezentate mai devreme. Secțiunea mediană propune ficțiuni ilicite, după modelul patentat de scriitor.

Abordabil și paradoxal, Petru Cimpoeșu se mișcă prin curiozitate ca într-o oglindire. Astfel, indirect, băcăuanul ascuns în urbea care, din câte zice, nu-l recunoaște, nici nu-l privilegiază în vreun fel în unica revistă vizibilă, își rezumă afinitățile. Sensibilitatea lui n-are niciodată de-a face cu splendoarea. Curiozitatea se întâlnește cu scrisul numai atunci când ironia sau sarcasmul se cristalizează în idee.

Fire interogativă, de o indiscreție activă, repede retractil, Petru Cimpoeșu face parte din categoria scriitorilor care nu-și deteriorează scrisul publicând tot ce produc în cel mai scurt timp. Pentru el, pauzele de lectură și de cercetare ocupă mare parte din programul de inspirație. Între textele prinse în Bărbați fără degete citim adesea trimiteri la curiozități științifice. Unele lecturi, chiar din critica literară, îi confirmă intuiții sau ideile de odinioară. Alteori, nu. Apreciez felul în care un scriitor se evaluează critic, răscolind noi modalități de expunere. Drept e și că, în privința lui Simion liftnicul, el nu dă înapoi. Semn că face parte din mitologia personală de la care nu abdică. Celelalte cărți nu apar amintite nicăieri în acest volum.

Textele lui Cimpoeșu seamănă cu întâmplările unui ghinionist profesionist. Dar care nu se împacă cu eticheta. Între ficțiunile brodate de împrejurări vesele și triste, el se trezește, cu toată seriozitatea, victima unui destin care nu-i dă pace. Deopotrivă homofob și având vocația prieteniei, Petru Cimpoeșu pare convins de următorul silogism: cu cât ești mai neastâmpărat cu realitatea, cu cât o ironizezi sau iei în tărbacă, cu atât ea îți pregătește, tacticoasă, situații memorabile. Când se ia prea în serios, iarăși nu e bine. Ceva se strică în mecanismul unui eveniment în care investește biografic sau artistic. Cum se întâmplă, de pildă, în amiciția cu George Bălăiță. Relația cu celălalt e inegală. Se vizitează, dialoghează telefonic, au intimitățile lor de conveniență. Dar când Cimpoeșu vrea să înregistreze sejurul petrecut împreună, dialogul nu dă randament într-o carte dialogată. Cum îl știam, Bălăiță vorbește mult, exuberanța lui notorie oferă șanse pentru ascultător. E, iarăși, o iluzie. Pentru că nimic elementar nu vede lumina zilei, darămite bucata mică de evreitate moștenită. Mai tânărul confrate e derutat, dar apoi pricepe că, întotdeauna, fie repetiția, fie discreția învăluite în șarje artistice fac din discursul lui Bălăiță un zid inexpugnabil. Identic, după cum intuiți, Nicolae Breban poate spune totul, în alte fraze, dar mereu aceleași lucruri; iarăși Cimpoeșu e fericit că descoperă filoane noi, însă, citind Viața mea, găsește, la fel de dezamăgit, că entuziasmul lui era deja consemnat.

Nu scrie memorii sau jurnal, pentru că preferă semificțiunile sau „plusvaloarea”; mai mult, dacă ar face-o, critica literară – de care e aproape-dezamăgit –, ca și povețele către debutanți, ar urma concluzii dezamăgitoare. Târgurile de carte sunt incubatoare care-l inhibă, la fel, lumea literară. Vorbește mult despre șopârlele neidentificate de critici, despre prezența discontinuă în canonul literar. Călătorește, fuge de ghidul orb care vede mai bine decât el și soție, rememorează anii nouăzeci cu toată precaritatea lor, dar în care poate găsi un înger odihnindu-se în garsoniera de IT-ist autodidact. Revoluționar fără revoluție, el fuge de dependenții de păcănele, de colegi incerți, amendează kitsch-ul urban, eșuează în afaceri (inclusiv matrimoniale), dialoghează cu necunoscuți pe seama apocalipsei și descoperă că mirosurile au viața lor ascunsă chiar în remedii. Cât privește condiția de scriitor, Cimpoeșu virează spre publicistică. Însă idealistul se identifică pretutindeni. Pentru el, arta salvează esența umană, scriitorul, obligat să fie un intelectual, e „un gestionar al mitului”, iar romanul „este mit desacralizat”.

Solidă rămâne partea mediană a volumului, cuprinzând patru povestiri: în Vibrații, sejurul la Cislău e o parabolă biografistă despre rătăcire și vederea prin vibrații. Orbul Sergiu creează trasee turistice, iar invitații, reticenți și grăbiți, sunt prinși cu mâța-n sac atunci când mimează credința în nevăzut. Bunici, ca cea de dinainte, are morala ei: respinși de nepotul industrializat, bunicii se conturează într-o înstrăinare narcisică. Dezlegat de el însuși și de tradiție, tânărul nu poate scăpa de imaginea din oglindă. În povestirea care dă titlul volumului, doi foști prieteni despărțiți de comunism și de-o pasiune comună reconfirmă verdictul lui Nietzsche, pentru care iubirea este „impostura unui instinct”. Silvia îi fascinează prin trucarea destinului, mimând cu talent până și surditatea psihică. Dacă trecutul, cu tinerețea somnambulică, este mai mult un prezent ca „semirealitate”, prezentul îmbătrâniților are vigoarea unui proces de conștiință. „Moșul”, amicul fugit în Israel de comunism, ajunge într-un kibbutz; el amintește ritul cu amputarea degetului mic ca un talisman. Silvia ar fi obiectul unui atare sacrificiu pentru bărbații prinși de vraja măștilor ei. Proza are savoarea ei ambiguă, trecând de la politică la sentiment, cu jaloane printre vinovăție, traumă și trădare. Poate că nici nu o chema Dina este istoria unei pasiuni incerte a adolescentului amorezat de Dina, o fostă încasatoare pe autobuz. În fapt, martor naiv al unei emancipări înaintea vremurilor. Când descoperă nudurile ei, studentul de mai târziu vrea să ceară socoteală, de fapt, propriei inocențe. Ultimele două proze transmit subtil și drama părinților, la rândul lor captivi în urgențe nefericite. Naratorii au certitudinea că logica îndrăgostitului „se învârte ca hipnotizată într-o buclă logică repetitivă”. În povestiri, protagoniștii sunt prizonierii unui labirint contrafăcut, pentru care dau deoparte orice rațiune.

De la un gen la altul, Petru Cimpoeșu are farmecul lui. Chiar și greșind teoria intelectualului sau rezumând receptarea unui volum eseistic ca un student conștiincios. Orice ar scrie, el conservă ceva benign, care devine adevărata lui natură. Cumva în secret, ca să scape de condiția aceasta, el contorsionează realități, distinge perplexități și organizează autoironia în simetrii amuzante. Nu altfel trebuie citit Bărbați fără degete.