Din athanorul „noii literaturi”

Memoriile lui Marin Ioniță, scriitor și fost cursant al Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, sunt, deocamdată, cea mai importantă sursă documentară cu privire la stabilimentul în care defunctul regim comunist încercase să își inventeze o literatură care să-l reprezinte.

Ediția a doua, revăzută și adăugită, a cărții – atât de inspirat intitulată Kiseleff 10. Fabrica de scriitori – ne oferă posibilitatea de a reflecta, în alți termeni, asupra demersului desfășurat, în prima jumătate a anilor 1950, în clădirea fostului Muzeu „Toma Stelian”. Un demers definit, mai demult, ca o inventare a unei noi elite literare, dar care poate fi descris, mai curând, ca un exemplu de manual al unei tentative (nereușite) de fraudare a instituțiilor de validare ale literaturii. O tentativă care, în mod paradoxal, a dat unele rezultate, chiar dacă nu neapărat cele scontate de fondatori. Examinarea faptelor și întâmplărilor narate de Marin Ioniță ar putea servi ca memento atât celor dispuși să ridice-n slăvi literatura creată în vechiul regim, cât și celor care încearcă astăzi, în condiții diferite, cu altă acoperire și cu mijloace adaptate noii situații, o lovitură similară.

Concret, regimul comunist instalat de tancurile sovietice, prin lovituri treptate date, între 1944-1948, instituțiilor vechii Românii, se lovise de la bun început de o problemă. Cum în țara noastră – spre deosebire de țările înconjurătoare – extrema stângă era puțin dezvoltată și avea o reputație sulfuroasă (de ostilitatate față de statul național român, între altele), noul regim nu a beneficiat de serviciile unor scriitori importanți cu adevărat comuniști. Toți cei care, în grade diferite, păruseră dispuși să „bată palma” cu comuniștii erau – de la Sadoveanu până la ultimul avangardist – burghezi, într-un grad atât de ridicat, încât, dacă li s-ar fi aplicat ortodoxia stalinistă, riscau oricând să ajungă la Canal, alături de cei deja trimiși acolo. De asemenea, nu exista un tineret intelectual comunist, cu excepția câtorva idealiști antifasciști care, din spaima de Hitler, erau gata să îl crediteze pe Stalin. Însă și aceștia din urmă (vezi Radu Cosașu) erau atât de burghezi și aveau un „dosar de cadre” atât de prost, că nu se punea problema să fie vreodată aduși în prim-plan.

Consecința acestei stări obiective era aceea că regimul nu controla, la instalare, nici una dintre instituțiile cu funcție de validare în literatură. Prin urmare, conform manualului bolșevic de preluare a puterii, s-a procedat la o tentativă de fraudare a acestora. Mai întâi, au fost epurate Academia și Universitatea, din care au fost excluși toți cei susceptibili de opoziție. G. Călinescu și echipa sa de tineri asistenți (Alexandru Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat), de pildă, au fost eliminați de la Universitatea din București, iar Lucian Blaga sau Nichifor Crainic au fost dați afară din Academie. Exponenții marii literaturi moderniste, ca Tudor Arghezi și același Lucian Blaga, au fost interziși. Cum, în urma naționalizării din 11 iunie 1948, au dispărut editurile și publicațiile literare independente, regimul a reușit să controleze de facto și sistemul editorial. Toate aceste excluderi și interdicții au fost pronunțate între 1948-1949. Prin ele, s-a urmărit (și s-a obținut) paralizarea tuturor instituțiilor de validare ale literaturii, cele care, prin aplicarea criteriilor estetice, puteau bloca afirmarea „noilor corifei” și sancționa operele literare create „pe linie” de către clasicii… „dumiriți”.

Mai rămânea ca regimul să selecteze, să antreneze sumar și să arunce în arenă o nouă „pleiadă” de scriitori, care să ilustreze concret „creativitatea” și „fertilitatea” culturală a comunismului. Această misiune a revenit Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, înființată, după modelul sovieticului Institut de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, în 1950. Cursanții ei erau aleși, cum spune Marin Ioniță, „din cele mai diverse medii sociale, cu scopul de a făuri o nouă literatură”. Afimația necesită un bemol: este adevărat că printre elevii școlii s-au aflat și tineri cu origine ne-proletară, chiar burgheză (și dau din nou exemplul lui Radu Cosașu), însă aceștia constituiau mai degrabă excepțiile. Existau și câțiva fii de țărani sau, în tot cazul, proveniți din mediul rural (cum era Nicolae Labiș), însă nucleul viitorilor„scriitori de partid” era proletar. Cu o predilecție pentru lumpeni și pentru nivelul de instrucție cel mai precar cu putință. Se pare că fuseseră admiși la Școala de Literatură inclusiv tineri care încă nu obținuseră bacalaureatul (documentarea e, însă, imposibil de făcut, întrucât arhivele instituției au fost distruse, la un moment dat).

Colecția de amintiri ale lui Marin Ioniță, el însuși, cursant timp de doi ani, este nu numai savuroasă – ca orice rememorare a unei epoci de derută, trăită de tineri cu proveniențe regionale și culturale diverse, care încă nu-și conturaseră o identitate –, ci și pilduitoare. Cartea sa este o colecție (bine scrisă, cu ceea ce Alex Ștefănescu numește în prefață „un profesionalism ingenuu”) de povestiri care au în centru câte un personaj din cele care au trecut prin clădirea de pe Șoseaua Kiseleff, fie ca elevi, fie ca „profesori”. Sau (cazul lui Zaharia Stancu, bunăoară) modele. Asemenea amintiri s-au mai publicat sau au circulat oral: Marin Ioniță declară că a folosit atât amintirile unor foști colegi, ca Irimie Străuț, Elena Dragoș sau Ioana Zamfir, cât și lucrări de istorie literară în care sunt consemnate întâmplări sau împrejurări de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”. Însă rememorările sale au meritul de a păstra cumpăna dreaptă între nostalgia tinereții, atmosfera apăsătoare din școală (a și fost exclus, înainte de absolvire, ca și Fănuș Neagu) și proiecția a posteriori asupra acelei epoci, venind din direcția prezentului. Această remarcabilă măsură a narațiunii suplinește absența documentelor, pierdute odată cu arhiva distrusă.

Rezultă o imagine verosimilă a școlii ca – Marin Ioniță o spune explicit – experiment eșuat. Cu observația că nu a fost, totuși, deloc un experiment, ci aplicarea unui sistem care altundeva, în Uniunea Sovietică, reușise. Cei aduși de pe băncile unor „școli medii” (cum fusese rebotezat liceul, tot după modelul sovietic) aveau, totuși, personalități distincte și niveluri culturale diferite. Unii luau în serios învățăturile marxist-leniniste, alții, ca Labiș, le luau în bășcălie. Unii vedeau școala ca pe o modalitate de parvenire, alții, ca pe o ucenicie literară, chiar petrecută într-o epocă nefastă și sub auspicii nefavorabile. Toți sunt suspectați, inspectați și verificați periodic, sunt ținuți în ședințe și în lecții plicticoase de învățământ politic. Dacă teoria lui Eugen Negrici, a comunismului ca „religie politică”, e corectă, „seminarul” care este Școala de Literatură „Mihai Eminescu” e periodic „exorcizat”, fie prin examenul de dosar, fie pe calea delațiunii și a suspiciunii generalizate. Periodic, unii pleacă (însoțiți de… „tinichele” politice), alții vin (încărcați de speranța de a ieși de acolo scriitori „cu diplomă”). Meritul privirii retrospective a lui Marin Ioniță este cel de a surprinde diversitatea umanității dintre zidurile clădirii de pe Kiseleff, de la patibulari resentimentari, care-și toarnă colegii, la oameni normali, chiar talentați și cultivați, pe care marea bulversare de după război îi aruncase acolo.

A reușit „fabrica de scriitori” să-și „îndeplinească planul” de a furniza regimului comunist noua „pleiadă”, prin scurtcircuitarea traseelor normale de validare literară? Evident, nu. Iar aceasta, nu doar pentru că moartea lui Stalin și „mica destalinizare” au dus la desființarea școlii. Ci mai ales din cauză că – așa cum se spune că ar fi declarat însuși rectorul ei, Mihail Sadoveanu, la ceremonia inaugurală din 1950 – din această bizară școală nu vor ieși ca scriitori decât cei care sunt deja, atunci când intră. Nume ca Ion Horea, Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Radu Cosașu, Gheorghe Tomozei, Dumitru Micu ș.a. sunt elocvente pentru incapacitatea școlii de a perverti talentele literare autentice. Memoriile lui Marin Ioniță atestă și faptul că „proiectul” spălării pe creier a unor tineri nevinovați a eșuat. Tocmai atmosfera anormală din școală i-a făcut pe mulți să deschidă ochii, să se maturizeze moral și să înțeleagă altfel lumea în care intraseră.

În tot cazul, adevărata elită literară postbelică s-a reconstituit spontan, în jurul generației șaizeci și a scriitorilor interbelici reveniți la lumină, imediat ce „dezghețul” dejisto-ceaușist a refăcut, cât de cât, circuitele firești de validare. În ea s-au încadrat firesc și acei scriitori valoroși, pe care bizara școală nu izbutise să-i deturneze de la vocația lor.

P. S. Semnalez și eu trăznaia de a ilustra volumul cu o fotografie a lui G. Călinescu de la începutul anilor 1960, de la Facultatea de Litere a Universității din București. Marele critic nu a predat la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”. Aș spune chiar că… dimpotrivă!