De regulă, romanele lui Colm Tóibín se bazează pe o documentare minuțioasă, specifică istoricului și criticului literar. Cele mai multe au, de altfel, un pronunțat caracter istoric, chiar dacă uneori e vorba de istoria recentă. Reputația lui de eseist și critic e și ea solidă, îndeosebi datorită textelor publicate în „London Review of Books” și volumelor Bad Blood: A Walk Along the Irish Border (1994), The Sign of the Cross: Travels in Catholic Europe (1994), On Elizabeth Bishop (2015). Volumul lui cel mai cunoscut este The Master (2004), o biografie fictivă a lui Henry James, văzută din dubla perspectivă a unui personaj care trăiește în străinătate și are mari probleme cu definirea sexualității. Biografii tradiționali ai lui James susțin că n-ar fi întreținut niciodată vreun contact sexual cu o femeie. Se știe că a avut o puternică legătură sentimentală cu verișoara lui, Mary Temple, dar și în acest caz a prevalat viziunea austeră asupra sexualității. În ultimii cincisprezece ani, apariția unor documente necunoscute a condus spre ideea homosexualității lui Henry James — niciodată asumată de scriitor, însă destul de evidentă, cel puțin la nivel de limbaj, în rândurile expediate unor corespondenți.
L-am întâlnit pe Colm Tóibín de două ori. O dată la Cambridge, a doua oară la București. Și de fiecare dată, vorba unui clasic, am fost „deeply unimpressed”. Nimic din comportamentul său, din limbaj, din referințele culturale, din gesturi nu sugera un scriitor de finețea și profunzimea pe care le descoperi în cărțile sale. Capul masiv, cu o chelie cum numai eroii negativi ai lui Dickens au, cutele adânci și lungi care-i brăzdau chipul, fixitatea neliniștitoare a privirii nu erau de natură să ți-l apropie. Părea un prădător ce-și așteaptă în umbră victimele, cu acea tenacitate sumbră și periculoasă pe care o întâlnești la personajele lui Jean Genet. În lumea supermanierată, tehnologizată, apersonalizată a industriei cărții de azi, Colm Tóibín amintește partitura unui Querelle de Brest, matelot, prostituat și asasin în serie — chiar dacă, evident, la scriitorul irlandez toate acestea sunt însușiri imaginare.
Cea mai recentă carte publicată de el este o reconstituire în stilul „docu-fiction” a vieților lui William Wilde, John B. Yeats și John Stanislaus Joyce, tații faimoșilor autori irlandezi. Titlul reia o caracterizare făcută de Caroline Lamb Lordului ron, Mad, Bad, Dangerous to Know, cu subtitlul The Fathers of Wilde, Yeats and Joyce (Scribner, 2018). Cartea e, totodată, mai mult decât o juxtapunere de biografii și mai puțin de atât. Cei trei domni din Dublin întrupează, fiecare în felul său, ipostaze ale individului hibernian, combinație de seducător, risipitor, depravat, fustangiu, flecar și păcătos care l-a determinat pe Joyce să scrie, în perioada lui triestină, pentru a o contrabalansa, un eseu cu titlul Irlanda, insulă de sfinți și înțelepți. Or, personajele menționate n-au fost nici una, nici alta. Dimpotrivă, ilustrează ipostaze ale irosirii, iresponsabilității, egotismului, grandomaniei și găunoșeniei morale. Zei ai locului, personalități zvăpăiate, spirite zburdalnice, inamici neînduplecați ai conformismului, ei reprezintă Dublinul cel puțin în măsura în care îl reprezintă fiii lor — cu precizarea că în cazul lui Oscar Wilde irlanditatea s-a estompat aproape complet după stabilirea la Londra.
Cartea lui Colm Tóibín este și un elogiu adus Dublinului, oraș în care îi place să rătăcească asemeni unui nou Odiseu în căutarea aventurii intelectuale. În Introducere, autorul vorbește despre „ciudata intensitate” a unor străzi ale orașului, fiind pregătit să devină ghidul spontan al diverselor trasee în care istoria și cultura par îngemănate, deși urmele nu mai sunt astăzi atât de evidente cât erau cu ani în urmă. Istoria face un pas îndărăt în fața cotidianului: „Într-o zi de forfotă, poți intra în General Post Office de pe O’Connell Street să pui o scrisoare sau să cumperi un abonament TV și să nu te gândești din capul locului la rebeliunea din 1916, care și-a avut la poștă cartierul general, sau la MacDonagh și MacBride, Connolly și Pearse, oamenii care au condus rebeliunea, sau la versurile lui Yeats”.
Deși concepută ca o excursie de plăcere, la limita jurnalului de călătorie prin spații, biblioteci, timp, manuscrise și cărți, volumul este, în primul rând, relatarea unei aventuri intelectuale. Cartea lui Colm Tóibín are două premise. Cea dintâi e de sorginte psihanalitică și evocă o credință larg răspândită, și anume, că fiecare bărbat e ispitit să-și omoare tatăl — nu neapărat la propriu, ci în forme simbolice ori sublimate. A doua, că fiii subînțeleși din titlu, Oscar Wilde, William Butler Yeats și James Joyce, au putut să-și descătușeze energiile creatoare doar în absența taților. Într-adevăr, toți cei trei genitori au absentat din viața scriitorilor, din motive diferite: William Wilde a murit când fiul său avea doisprezece ani, William Butler Yeats nu și-a mai întâlnit tatăl niciodată, după plecarea acestuia la New York, în 1907, unde a rămas până la moarte, în 1922. În ce-l privește pe Joyce, el l-a revăzut pe John Stanislaus o singură dată în ultimele două decenii ale vieții acestuia.
La o primă (ba chiar și la a doua) privire, nimic nu-i leagă pe cei trei protagoniști. În afară, desigur, de faptul că erau oameni din Dublin și părinții a trei genii. Pe de altă parte, se pot descoperi elemente caracteriale comune: erau bărbați cu un enorm ego, splendizi vorbitori, băutori și deloc intimidați de perspectiva de a fi în epicentrul unor scandaluri. Unele similitudini tată-fiu sunt frapante: ca și Oscar, William Wilde a fost târât într-un proces de „imoralitate” de către o pacientă, Mary Travers, care l-a acuzat c-a sedus-o (tatăl lui Wilde a fost un faimos medic, specializat în bolile de ochi și urechi, domeniu unde a avut contribuții și inovații de mare valoare). În ansamblu, Colm Tóibín propune trei narațiuni distincte, intersectate cu o a patra, a propriei sale căutări și documentări. Deși materialul bibliografic era, ca să zic astfel, „pe piață”, autorul reușește să dea impresia că are de propus dacă nu lucruri noi, măcar o perspectivă nouă.
Trebuie totuși făcute câteva observații critice. Prima se referă la structura relativ laxă a cărții și la senzația de improvizare și digresiune lăsată de anumite pagini. Explicația se află, probabil, în faptul că textul a fost la origine o serie de conferințe susținute în 2017 la Emory University, Georgia. Nu oralitatea e însă reproșabilă, ci indecizia de a-și structura cartea pe linii de gândire bine stabilite. Cu aerul unui copil poznaș, Colm Tóibín ne invită la o aventură despre al cărei scop nu știe nici el prea multe, dar care poate deveni, tocmai de aceea, pasionantă. Ceea ce, în multe dintre paginile sale, cartea chiar e (de pildă, corespondența amoroasă a lui John Yeats, deja bătrân, cu Rosa Butt, de care fusese îndrăgostit toată viața). Demonul exegeticii îi joacă însă feste: pasajele memorabile sunt legate mai degrabă de el însuși, scriitorul irlandez contemporan pornit pe urmele unor personaje mai mult sau mai puțin ilustre, decât de protagoniștii săi.
Cele mai bune rânduri ale volumului narează experimentul făcut de Colm Tóibín în capitolul dedicat lui William Wilde. Tóibín se supune unui experiment care aproape îți taie răsuflarea: alege să petreacă la Reading Gaol, exact în celula în care stătuse Oscar Wilde, timpul necesar lecturii lungii scrisori, De Profundis, scrise de cel condamnat la doi ani și jumătate de muncă silnică pentru „gross indecency”. Ca o curiozitate, infracțiunea menționată mai sus a fost eliminată din Codul Penal al Marii Britanii abia în 2003 — informația am găsit-o în The Annotated Prison Writings of Oscar Wilde, editată de Nicholas Frankel (Harvard University Press, 2018). Iată un fragment din această inedită experiență, într-o traducere ad-hoc: „Am căzut de acord să fiu închis toată după-amiaza de duminică în celula lui Wilde, celulă cunoscută sub numele C.3.3, la etajul al treilea al blocului C, pentru a citi versiunea aproape completă a lui De Profundis, ceea ce lua cam cinci ore și jumătate. Nu puteam face altceva decât să citesc textul lui Wilde în chiar spațiul unde fusese scris într-o perioadă când pușcăriașii erau ținuți la izolare și forțați să tacă chiar și în scurtul interval când erau scoși la plimbarea zilnică în curte.” Analiza propriilor angoase e comparată cu ceea ce va fi resimțit Wilde pe parcursul redactării epistolei, abandonat și uitat de toți cei care îl aduseseră la starea de decădere pe care o trăia.
Frumoase sunt și paginile introductive la biografia lui John B. Yeats, pictor, care se constituie într-un eseu de sine stătător despre privire. Întru totul dezamăgitor e, în schimb, capitolul dedicat tatălui lui Joyce, alcătuit dintr-o suită de „identificări” ale acestuia în cărțile ilustrului său fiu, de la Dubliners, la A Portrait of the Artist as a Young Man și Ulysses, sub masca bon-viveur-ului Simon Dedalus (Joyce rezervându-și pentru sine, după cum se știe, partitura lui Stephen Dedalus).
În rest, multe și grațioase plimbări prin Dublin, pe urmele personajelor din cărțile celebrităților invocate. Plus discrete reverențe către iubitorii de intertextualisme: capitolul dedicat lui William Wilde e intitulat „Eminent Victorian”, după cartea lui Lytton Strachey, Eminent Victorians, cel despre John B. Yeats „The Playboy of West Twenty-Ninth Street”, o aluzie la The Playboy of the Western World, celebra piesă a lui J.M. Synge, coleg de generație și prieten al lui James Joyce, în fine Two Tenors e un clin d’oeuil spre concertele celor Trei Tenori contemporani, Pavarotti, Carreras și Domingo. Una peste alta, Tóibín n-a produs o capodoperă și nici măcar o reconstrucție minuțioasă a biografiilor pe care ni le propusese. Chiar așa dezlânată cum e, cu o țesătură internă căreia îi lipsește ingeniozitatea, cartea deschide pofta de lectură ori relectură a scriitorilor (indirect) evocați. Ceea ce nu e puțin lucru.
