Patrel Berceanu, îngerul amestecat

Ideea unui Festival „Patrel Berceanu”, pe mine, atunci, în primul moment al aflării veștii acestei inițiative, mă contrariase. Îmi este atât de difuz consubstanțial dragul Patrel, că n-aș vrea defel să fac festival din el. Nu, încă nu m-am obișnuit deplin cu gândul dispariției lui definitive. Vorba unui poem: Ar fi straniu, dacă n-ar fi adevărat.

Ceva în mine încă nu-l lasă, nu-i permite să moară. Iar dacă voi veni, îmi ziceam, ACOLO, la casa și în locul copilăriei lui, și voi vedea că el nu este, că într-adevăr Patrel nu mai este, mă tem că, Doamne ferește! se va rupe, se va disloca din mine, brutal, ceva de mare preț.

Iar eu, oricât de cuprins în ordinea aceasta, în duhul prieteniei, sunt mult, mult prea sărac, ca să-mi permit a pierde ceva de mare preț. Nu mă pot abține să vă bucur cu un truism: cei duși trăiesc în noi cât timp durează iubirea din noi. A mea trainică prietenie cu Patrel Berceanu e încă atât de vie, ca nutrită din te miri ce: admirație goală și pură, inepuizabilă ca tot ce este genuin, pur și simplu, pentru un om și un poet pur și simplu – așa cum mi-a apărut dintru bun începutul copărtășiei noastre pe calea Poeziei.

Nu avea nimic de dovedit, nimic de demonstrat– era, exista; el însuși constituia dovada existenței sale în chip poetic pe pământ, iar asta, în felul său vădit unic, irepetabil, îi conferea o valoare, în ochii mei, dincolo de cuvinte.

Dacă era conștient de valoarea sa? Bineînțeles că era. Modest, fără ostentație, doar imprevizibil, învolburat și furtunatic. Și, și pentru asta, mi-a plăcut mult. Un înger amestecat l-ar fi numit, cu o formulă „la fix”, cei vechi. Așa îi spun și eu, vă asigur că pe drept cuvânt. Oricât de mult ne-am fi îmbățoșat în discuții, oricât de imposibil îmi apărea uneori în gândirea lui, parcă prea tușat ideologizantă după gustul meu, ei bine, nucleul infra al personalității sale, sufletul acela pur despre care vorbesc și încă mă minunez, rămânea ultimamente, când rapid se liniștea și însenina, la fel de omenesc, preaomenesc, pur și neîntinat.

Cum să nu te miri!? Aceasta e imaginea mea despre scăpărătorul Patrel, a unui veșnic răsărit de soare prenatal răsfrânt în niște ochi mari și negri, pe care negura lumii acesteia îi făcea să scânteieze uneori, îi tulbura de indignare și furie. Dar nu izbutea să-i închidă, să-i facă să se închidă, pentru a-și ascunde, ea, lumea, oroarea. Ba, se cuvine să spun, să dau mărturie: Oroarea intensificată, Oroarea cu majusculă, a avut în luciditatea acestui poet și intelectual pur-sânge, un adversar pe măsură. Cine pe cine a dovedit, este superfluu.

Ceea ce contează e că în această, a sa, luptă, nu s-a angajat singur. Nu a ținut, egotist, cum se întâmplă în atâtea cazuri, ca lupta să fie numai și numai a lui. Îndată ce te-a cunoscut, dacă te-a recunoscut, îndată te-a și dus cu el. De aceeași parte a baricadei, se-nțelege. Numai că, surpriză! Baricada lui Patrel era ceea ce pentru marele Will era scena: Lumea întreagă. Viața însăși!

L-am întâlnit prima oară când aveam 20 de ani, în București, prin prietenul nostru, deloc comun, poetul Lucian Vasiliu. Numai ochii și părul din cap erau de el la prima vedere. Și zâmbetul, care-i săpa un anume fel de gropițe în obraz, sigur că înnebunitoare pentru sexul frumos. Fără prea multe vorbe, sau abia după ce-am convorbit de vane idealuri, nu mai țin bine minte, ne-am pus pe citit niște poezii. Carevasăzică, un cenaclu ad-hoc, în trei. Cum am isprăvit citania mea, un poem cam lunguț, din care nu mai rețin decât versul „Voi fi un câine bătrân, bătrân îndrăgostit de tine”, doar ce-l aud pe noul prieten: „E un poem antologic!” Cum să nu-l îndrăgești?! Pe loc, lauda lui, oarecum parșivă, de înger amestecat, recunosc că m-a cucerit. Și încă, da, definitiv. Pe chestia asta, aș putea încă să mai adaug câteva tușe portretului său fizic, de efeb băileșteano-mediteranean, însă nu e cazul. Poza din afișul Festivalului vorbește mai plastic decât mine. Uitați-vă în ochii lui și-i veți vedea, pe cât de curat, pe atât de liber, de magnific, sufletul. Volens-nolens, privindu-l, îți vine în minte, toute proportion gardée, referința lui Caragiale la Eminescu: Era o frumusețe!

Trecuseră anii, nu-l mai întâlnisem de nu știu când. Și, prin 1981, cred, reîntors la Osica mea de Sus, descind în Craiova, să iau aer de Bănie. Cu cine dau nas în nas pe Calea Unirii? Cu Patrel. Bucurie rară, picată din cer, firește. Se maturizase, se mai împlinise, dar tot cu ochii ăia necuprinși, sclipind de inteligență și claia de păr, însă nu negru-pana corbului, doar puțin înspicat. Nici una, nici două: Hai la Sorescu, să citești în Cenaclul Ramuri! Și m-a dus direct la Marin Sorescu, în redacția de pe strada Săvinești. Și am citit, peste câteva zile, în Cenaclul Ramuri care își ținea ședințele în palatul cu Muzeul de Artă al Olteniei. Splendidă ambianța, splendidă atmosfera. Îi datorez lui Patrel micul triumf, de fapt intrarea în viața literară a Craiovei. M-a dus la el acasă nu de puține ori, am cunoscut-o pe Doina, am dormit în casa lor, le-am cunoscut cărțile, le-am gustat bucatele, zaibărul, cauzeria. Am fost aproape când i-au apărut, în 1983 și 1984, volumele Poeme în mărime naturală și, respectiv, Întâmplarea cea mare. Iar el ne-a fost aproape, când, în 1985, cu Doina lui și Marius Ghica, am primitără Premiul revistei Ramuri pentru volum în manuscris, instituit de Marin Sorescu, anume să forțeze porțile Editurii Scrisul Românesc, să ne publice, adicătelea, volume de proză, eseu, respectiv poezie. Nu a fost să fie. Până la debutul din 1988 la Cartea Românească, personal m-am ales doar cu umilința unui debut-surogat-colectivist la editura craioveană, sub titlul genial Zboruri lirice, rezumat, în ce mă privește, la un scremut grupaj de șapte scurte poeme, performanță ce avea să-i inspire poetului nostru celebrat acum printr-un Festival – deh, autor a trei volume la acea dată – următorul formidabil panseu: Ai ieșit cu cârdul la păscut.

Ar fi multe de spus, dar, vorba ardeleanului, nu mi-s io omu.

Fapt e că, date fiind tribulațiile mele domiciliare, ne întâlniserăm tot mai rar în ultimii lui ani – eram stabilit la Cernavodă din 1986 și, din decembrie 1989, la București – iar întâlnirile, câte au mai fost, decurgeau ca „întâmplări mari”, curat intempestive. Asta mi-a permis să mă legăn, după fatidicul an 2006, mult timp, până astăzi, în iluzia că încă îl voi revedea, poate, într-o zi. Însă, gata: până aici! Festivalul acesta, cum spuneam la început, îmi dovedește fără cruțare că da, circumstanțele întâlnirilor mele cu Patrel Berceanu s-au schimbat radical. De cele exterioare vorbesc. Cele lăuntrice, singurele care contează la urma urmei, sunt beton. Închei abrupt, ca să evit patetismele.

Sunt ferm convins, din citite și trăite – ești ceea ce citești, sună o vorbă aleasă –, că acolo unde se află de la un timp, de partea integrității, a purității, de partea cea de neînvins, a luminii lui Dumnezeu, încercatul și lămuritul Patrel Berceanu ne vede și râde copios de enormitățile pe care le spun, aici și acum, despre el. Dacă enormități sunt. M-am străduit, cu tot dinadinsul, să nu.

Hai, c-am evitat patetismele! Nu demult, după Premiul „Tudor Arghezi”, am publicat un poem cu versurile: „de-acum/ singurul premiu pe care l-aș primi cu bucurie/ dar cine să mi-l dea taman mie?/ este să fiu la bătrânețe nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe nebun pentru poezie”. Îmi încalc cuvântul, iată, în zilele Floriilor și Învierii Domnului, numai și numai de dragul onestității, citește fragranței, unui poet demn de acest nume. Și-i urez noului Festival, al rememorării lui Patrel Berceanu, de fapt al reînvierii poeziei lui în memoria publicului, viață lungă! În edițiile viitoare, laureați de un prestigiu mai sonor, lesne veți găsi, dar unul care să-l iubească pe Patrel mai mult decât mine, ei bine, vă asigur că nu. Am zis!

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că l-am cunoscut.