Pușcariu citindu-l pe Ibsen

Când este evocată figura lui Sextil Pușcariu, se vorbește, în mod firesc, mai ales despre marile sale ctitorii: organizarea Universității de la Cluj, căreia i-a fost și rector, întemeierea Muzeului Limbii Române, primul institut românesc de lingvistică, buletinul „Dacoromania”, continuarea Dicționarului limbii române, inițierea Atlasului lingvistic român etc. Nu se uită nici faptul că el l-a descoperit pe Lucian Blaga, pe care l-a debutat în „Glasul Bucovinei”. Sunt comentate, iarăși în mod firesc, mai ales contribuțiile sale de critic și istoric literar, mai puțin poezia și proza. De la cartea lui Mircea Vaida, Sextil Pușcariu, critic și istoric literar (1972), la cea a lui Mircea Popa, Sextil Pușcariu și Muzeul Limbii Române (2016), impresionanta statură a cărturarului se împlinește din aceste fapte și înfăptuiri prin care contribuie la „miracolul” interbelic (Petru Poantă), posibil, acesta, grație luptei în care s-au angajat responsabil eroii renașterii culturale transilvane. Rămân într-un plan secund traducerile sale din Lessing, Heine și Cehov, comentariile la opera unor Wedekind, Strindberg, Ibsen.

Ei bine, asupra acestuia din urmă ne putem informa acum în detaliu. Sub coordonarea Sandei Tomescu-Baciu (întemeietoarea Departamentului de studii scandinave de la Literele clujene) și a lui Ștefan Gencărău, studenții de la cursul de masterat opțional de limbă, literatură și cultură norvegiană (Comitet Restitutio: Ioana-Alina Aluaș, Ionela-Viorica Conkan, Dana Alina Cristea, Sandra Dărăbanț, Adina Florina Dragoș, Oana-Iustina Ghimbășanu, Brigitta Eva Orosz, Abigail-Boglárka Péter, Cristina Alexandra Pocol, Paula Andreea Stîngă, Sigrid-Diandra Stieger) preiau, transcriu și editează un amplu studiu critic despre opera lui Ibsen publicat de Pușcariu în revista „Familia”, în serial. Cunoscător de daneză, Pușcariu înțelege norvegiana (daneza fusese limba literară a Norvegiei) și poate insera în comentariile sale fragmente traduse de el în românește, așa încât, precizează coordonatorii: „Prin comentariul ce însoțește fragmentele, prin judecata critică, prin explicarea atitudinilor, a comportamentului și a reacțiilor personajelor, exegetul educă publicul, îi facilitează accesul spre un imaginar necunoscut românilor, dar, oarecum, apropiat societății transilvane prin semnificațiile atribuite idealurilor naționale, moralei și consecințelor actelor, alegerilor personale”. În plus, „ne-am străduit să respectăm grafia epocii și normele limbii române în conformitate cu care fraza lui Pușcariu se articulează ca adevărat model de limbă românească”. Volumul devine interesant, așadar, din mai multe motive: completează portretul cărturarului român cu valorări inedite, ilustrează receptarea lui Ibsen în România („E greșit a susținé, că motivul pentru care Ibsen nu se citeșce la noi zace într’aceea că scrierile sale ar fi ceva specific nordic și deci protivnice firii noastre sudice. Ibsen trebuie priceput și atunci vom vedé că e internațional. Causa adevărată”, crede Pușcariu, este aceea că, în loc să citească poeți străini sau pământeni, românii „citesc jurnale”) și oferă și prilejul întâlnirii cu un document de limba românească de sfârșit de secol 19.

Studiul lui Sextil Pușcariu este unul monografic, cu detalii despre viața norvegianului, cu descrierea pieselor (este un excelent povestitor), cu explicarea interesului pentru istorie („deja cu primul pas pe care Ibsen îl face în dramaturgie, el calcă pe tărâmul istoriei”, iar sufletul său „amărât” nu e străin de proiectul lui îndrăzneț: „Am să scriu o dramă care va resturna fundamentul putred pe care e clădită societatea noastră”). Cum „mijlocul veacului nostru a fost pentru întreaga Europă și mai ales pentru Scandinavi un timp de deșteptare națională și de lupte pentru libertate”, dar și de interes sporit pentru literatura populară, Pușcariu va divaga pe aceste teme și cu exemple de la noi. La Ibsen, ca și la Eminescu, trecutul e oglindă pentru prezent, iar „minunile” nu în istorie se află, ci în operele de artă care le zugrăvesc: „Aceeaș roată se învêrte de când cu hăul și se va învêrti cât e lumea și timpul o poleiește numai, iar poleiala noi o numim «progres»”; „Și într’adevăr Ibsen, răsfoind istoria, nu caută paginile tipărite cu litere groase, ci notițele cu slove mici”, eroii lui fiind oameni de toate zilele chemați să îmbrace o idee, chiar cu riscul de a fi uneori „prea mult filosof în piesele sale”. Și, înainte de a vă recomanda acest volum doldora de lucruri interesante, încă o remarcă a lui Pușcariu: „Un lucru ne bate îndată la ochi când cetim dramele lui Ibsen: eroii lor sunt mai ales femei. E aproape o boală în literatura modernă rolul cel mare al femeilor în drame și simpatia și părtinirea” de care se bucură acestea din pricina principiilor „emancipării femeeșci”…