Etern posibilul pacient

Dacă vrem să detectăm numaidecât ancadramentul ideatic al inovatorului doctor captat în titlu, pentru că suntem avertizați că autoarea povestirilor de față e de meserie psihanalist, nu identificăm o pistă profitabilă de lectură. Dar putem foarte bine să facem abstracție de informația biografică, pentru că nu avem deloc de-a face cu o literatură demonstrativă, „trasă” pe post de pildă, spre a ilustra o teză sau alta din domeniul imersiunii „științifice” în ego. Dimpotrivă, textele respiră naturalețea unor micro-povești fără panaș literaturizant ancorate în subiectele generale ale mileniului trei, din speța spiritualizării granițelor, mitului „dezvoltării personale”, soarta Europei etc.

De câteva generații, se știe că psihanaliza e pândită de suprainterpretare, că oricărui mic tabiet i se poate induce o dimensiune maniacală, obsesională ori cu potențial refulatoriu – în fine, fără mare efort se pot găsi „capete de acuzare” și în viața celui mai banal burghez, din acela flaubertian, să zicem, care-i paradigmatic. Dar aici descoperim palpitul unor vieți, mai ales de cuplu, stabilizat sau nu, sub forma prozei de introspecție psihologică de factură clasică, respectiv bazată pe observație și pe descrieri de stări necontaminate de vreo ideologie. Mai mult, constatăm, cu nedisimulată satisfacție, faptul că Ioana Scoruș nu manifestă atracție spre nebulozități și situații abisale, că dilemele sau impasurile trăite de personaje nu presupun vreun vector clinic, ci se înscriu în gama plauzibilă, canonizată, de tropisme ale oricărui intelectual torturat de găsirea sensului și de soluționarea omenească (în carte e frecvent luat peste picior trend-ul zis postumanist) a conflictului – asta dacă el există cu adevărat!, sau e un alibi al diverselor noastre neputințe – natură versus cultură. De cele mai multe ori apare, ca protagonist, un profesor universitar pus în relație cu studentele sale sau cu foste doctorande, dar și daimonul scrisului. Mai mult, e imposibil să nu vezi aplecarea „tehnică” spre exactitate, într-o narațiune bine precizată spațial și temporal, ceea ce explică fluența și alertețea scriiturii, executată cu ochi de cineast realist, și nu simbolizant. Școala balzaciană, din atare unghi, al „filmării” drumurilor, interioarelor și costumelor, laolaltă cu detalii semnificative de ordin gastronomic (micro-manual de delicatesuri, nu alta!), spre exemplu, are încă, iată, urmași notabili: suntem plimbați printr-o Londră pe care poți s-o recunoști stradă cu stradă, pub cu pub, ceea ce îți conferă acea agreabilă senzație de complice al ficționarului, ba chiar de co-personaj. Metropola însăși devine personaj, gazdă capricioasă, elansatoare sau rapace, în raport cu destinele, nu prea fericite, de care ne apropiem (ori, mai degrabă, suntem apropiați) neutru, chit că lucrurile se încatenează, aspect cumva previzibil, spre dramatismul solitudinii.

Diferențele nu sunt domptabile – acesta ar fi „mesajul” ce transgresează volumul, și în primul rând e vorba de diferența de vârstă și de aceea de clasă. Ambele, uneori raliate, conduc la edificarea unui construct care-l definește pe zoon politikon în mai mare măsură decât chestiunile concrete, materiale: stima de sine. Când ea scade sub o anumită cotă, se poate intra simplu, fără bilet, în zona depresiei, gândului de suicid (ba chiar avem „cazuri” complete în carte, și încă la vârsta studenției) sau actelor absurde. Competiția e omniprezentă, între cei care-și permit o cafea de 20 de lire, în locuri încărcate de patina imposibil de simulat, și cei care locuiesc într-o mansardă grevată de datorii, între cei realizați financiar și uzurpatorii la pândă, între impetuozitatea tinereții și blazarea (care nu exclude delirul erotic) ca marcă a senectuții. Se întâmplă ca acela care poate savura o cafea „indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă” să întâlnească o femeie „mai frumoasă decât însuși impresionismul” pentru a-și da seama că mulțumirea lui pe tema conjugării șanselor colcăie de cele mai vizibile semne ale egoismului. Chipul hâd al resentimentului sau al invidiei macină perechile, chit că partenerii au cam aceleași gusturi literare (fiecare dorindu-și, însă, propriul succes): Dickens, Joyce (la un moment dat este invocat, pentru decupajele citadine, nu degeaba, Dubliners),Yeats, Dylan, Berryman, Bolaño, Pound, și, desigur, Shakespeare, „utilizat”, mai ales prin sonete sau prin King Lear, drept „parolă” între școliții la Oxford sau rafinați de alte meserii decât acelea umaniste. Ideația de fond este una stoică, indiferent de bogatele sugestii din maestrul Freud: „Să-ți demonstrezi că, totuși, ești posibil. Cred că ăsta este sensul ultim al iubirii. Și al faptului – în cele din urmă imbecil – de a scrie”.

Freud Museum o recomandă pe Ioana Scoruș ca subtilă creatoare de caractere, cu pagini de un răsfăț senzorial acablant, interesată prioritar de verosimilitate, debordând de ironie și autoironie, mai ales când vine vorba de ravagiile lui political correctness.