Luna de Jos de lîngă Cluj

violonist, dar nu constructor de viori, deși crescut la Reghin, om de radio și televiziune, dramaturg cunoscut din volumele Ce dracu’ se întîmplă cu trenul asta? și Bravul nostru Micșa!, tradus și traducător (mai ales, în și din germană), Radu Țuculescu e un prozator care, cu romanele, povestirile, nuvelele și schițele din anii 1980 ai secolului trecut – Ora păianjenului, Degetele lui Marsias, Umbra penei de gîscă, Portocale și cascadori, Vînzătorul de aripi, Grădina suspendată, Portrete în mișcare –, dar, îndeosebi, cu volumele tipărite după 1990, Povestirile mamei bătrîne, Stalin, cu sapa-nainte, Femeile insomniacului, Mierla neagră și, acum în urmă, Măcelăria Kennedy (Editura Polirom, 2017), se plasează pe primul raft al bibliotecii prozei noastre de azi. Radu Țuculescu poate să se reinventeze, știe ce, cînd și cum să schimbe în formula epică, pe care o resetează de la o carte la alta; astfel, în cea mai recentă, Măcelăria Kennedy, narațiunea pare a curge spre orizontul unei lumi carnavalești, într-o comedie burlescă, asumîndu-și, încă de pe copertă, surparea „legendei” Kennedy, cu istoria sa de telenovelă, în numele unei măcelării dintr-un orășel transilvan, numit Luna de Jos și aflat la „treizeci și trei de kilometri” de Cluj.

Acolo, în preajma unei eclipse de soare, se pune la cale un carnaval: Flavius Kasian, după ce va fi învățat de la poetul vegetarian Noni secretele preparării produse­lor din carne, deschide Măcelăria Kennedy, iar pictorul Avram îi concepe firma și logo-ul, tot el imaginează, într-o popicărie, capetele popicelor cu desene reprezentînd oameni care trebuie dărîmați, jucînd cu bila necruțătoare, la comanda fiecăruia, soacra, vecinul de scară, „președintele țării cu ochii lui holbați”, șeful de birou, ministrul Învățămîntului, „analfabet de-a dreptul”, un arbitru de fotbal, „boul acela de la televiziune”, poștașul, diriginta fiului, șefi de partide, parlamentari „fuduli ca proștii” („Își imagina de­ja chipurile celor cărora împătimiții jucători de popice le vor da loviturile de grație, rostogolind bila cu dublă concentrație și în­crîncenare. Cu dublă motivație. Fluxul energetic se va declanșa spre țintă pornind de la cap, de la creier, mai exact, spre braț. De la braț va aluneca spre vîrful degetelor și apoi se va împrăștia în materia densă a bilei. Aceasta va fi azvîrlită, precum o săgeată, o suliță, o ghiulea, spre mutrele nesuferite, spre siluetele care merită secerate, făcute una cu podeaua!”), domnișoarele bătrâne, ge­mene, Roberta și Rozalia, „mari consumatoare de evenimente scenice”, fac o farsă, în cel mai pur stil burlesc, fotografului Adi (Rozalia înscenează moartea Robertei, o așază în sicriu, Adi fotografiază, dar Roberta se ridică de acolo, spune fotografului „fă-mi una mai de aproape”, iar acesta sare pe fereastră), mătușa Viviana, văduvă la vîrsta a treia, își descoperă vocația, poezia „în continuarea lui Eminescu” („Mătușa Viviana se declară, de la bun început, ferm și categoric, epigoana celui mai mare și mai național poet al țării sa­le care a fost și va rămâne Eminovici, transformat ulterior în Eminescu. Din vulcanul ei interior vor țîșni, pînă-n ziua cînd se va muta la vecinii de peste gard unde și-a cumpărat un locșor de veci, doar poezii eminesciene. Ritm, rimă, filosofie romantică. Despre mi­zeriile acestei lumi trecătoare. Despre stele și imensitatea univer­sului. Iar pentru ca inspirația să aibă mediul cel mai propice, mă­tușa Viviana și-a tăiat curentul electric, renunțînd la becuri și la toate obiectele care folosesc acest mijloc de funcționare. – Emi­nescu a scris la lumina lămpii cu petrol și a lumînării, îi explică mătușa Viviana nepotului, cu glas șoptit, să nu o audă morții din vecini…”), un restaurant e decorat cu pălării, avînd „o atmosferă teatrală”, apar și niște comici poeți inventați, e loc, în carnava­lul din Luna de Jos, și pentru povești de dragoste neconsumate la timpul lor, spectacolul, vegheat de primarul Anton Vitan care fluiera tot timpul”, are loc în amfiteatrul din Pădurea Pătrată, pe o scenă unde va cînta formația Muscamor din Luna de Jos, iar Marele Petria, fost clovn de circ, într-un delir protocronist, va susține o conferință memorabilă despre cum vor fi învățat egiptenii, pe melea­gurile noastre mioritice, să construiască piramide, yoghinii din In­dia, să leviteze pentru că, iată, „preoții noștri știau să leviteze, spre uimirea solitarilor yoghini indieni” și, mai mult încă, „doar în țara noastră fulgii de zăpadă sînt identici cu cei care cad în India”, pentru ca, în corăbii, alături de vikingi, strămoșii noștri să ajungă „în cele mai îndepărtate colțuri ale pămîntului”, plecînd de la Constanța, pe Marea Neagră; firește, spectacolul din Pădurea Pătrată e „acoperit” radio și tv.

În Măcelăria Kennedy, poveștile lui Radu Țuculescu au, cum spune un personaj, o „măreție carnavalescă”, sînt rostogolite alert, însoțite de un robust simț al umorului. Citit doar în această cheie, romanul pare unul de vacanță, de citit la cort sau pe o plajă. Interesul lecturii, cum spun naratologii, se plasează, însă, în altă dimensiune. Lumea carnavalescă din cartea lui Radu Țuculescu este urmărită de sus; orășelul se cheamă Luna de Jos, în timpul carnavalului va avea loc o eclipsă totală de soare „la 8 și 33 de minute” și, pentru aceasta, misteriosul Sami Golden­berg meșterește ochelari fumurii prin care oamenii din Luna de Jos vor vedea altceva, la spectacol asistă „doi îngeri durdulii și veseli”, alături de două berze amuzate, un cuplu de neuitat, alteori, în­gerii înșiși dau spectacole („Pe cadrul lucitor de pe frontispiciul casei se iviră doi îngeri grăsuți, ieșiți parcă din pînzele lui Rubens. Își balansau picioarele rozalii, cuprinși de-o surdă veselie. În mîini țineau o bucată dreptunghiulară de nor alb pe care era scris, cu litere albastre: Cerul este plin de surprize, nu în­totdeauna plăcute”; printre smocurile înalte de stuf, doi îngeri transparenți se fugăreau, nepăsători față de nemaipomenitele chinuri ale dragostei”; „Îngerii, așezați pe-o stangă deasupra scenei, aplaudară fără sonor, bălăngănindu-și picioarele”; „Doi îngeri se jucau, pe marginea cuibului umed, cu o boabă de grindină pe post de minge. Și-o aruncau, rîzînd cristalin, unul celuilalt în timp ce ea devenea tot mai mică, în palmele lor durdulii, pînă ce dispăru fără urme”), livada de lîngă măcelăria lui Flavius Kasian participă, într-un hapenning memorabil, la marea acțiune de marketing pentru promovarea marii investiții din Luna de Jos.

Iată, în fapt, rețeta romanului: „Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întîmplări și descriem personaje, reproducem dialoguri și descoperim, în cele mai neașteptate locuri, unul sau doi îngeri. Fiecare poate trage conclu­zii personale, dacă are chef să o facă”. Nu doar îngerii, berzele și „drăcușorii roșii”, care închid spectacolul, construiesc struc­tura de profunzime a ro­manului; cartea lui Radu Țuculescu întîlnește tot felul de povești din mitologie, din orizontul mito-poetic, cum e aceea a licuricilor care vor lumina scena carna­valului din Pădurea Pătrată: licuriciul, fiul diavolului ori, poate, un înger, căruia i se mai spune fănăraș, fiul lui Dumnezeu, lumină de pădure, scînteiuță. Cu glazura unui roman burlesc și cu structura de adîncime a unei cărți care unește derizoriul de jos cu esențele tari de sus, Măcelăria Kennedy e un roman cu totul remarcabil despre o lume carnavalescă, prăbușită în spectacol pînă la uitare de sine, întrebîndu-se, hamletian, „cine o fi Kennedy, vreun măcelar cele­bru?”