Că pe intelectualii occidentali i-a legat o simpatie durabilă față de bolșevism nu ne mai miră demult, în schimb pragul epidemic pe care l-a luat această simpatie ne ia piuitul. Putem vorbi de un fenomen de masă căruia volumul lui Sesardic îi descrie în amănunțime trăsăturile. Și aici nu e vorba de cazuri notorii, ca cele ale lui Sartre, Russell, Brecht sau Școala de la Frankfurt, ci de intelectuali pe care tiparul dominant de interpretare a istoriei i-a pus în categoria minților nobile: umaniști cărora vocația binelui le-a slujit drept blazon de conduită elevată. Din păcate, blazonul acesta este un simulacru, o mască din spatele căreia răzbate, după atîția ani, calapodul gîndirii comuniste.
De la reprezentanții cercului din Viena (Neurath, Carnap, Hahn) pînă la Wittgenstein, de la matematicieni ca Kurt Gödel pînă la gînditori contemporani ca Putnam, Davidsohn sau Dummett, de la Einstein pînă la filosofi ai științei ca Imre Lakatos, morbul complicității cu regimul comunist a fost mult mai răspîndit decît ai fi fost înclinat să crezi. Neven Sesardic nu are sfieli în punerea verdictelor și nu se încurcă în echivocuri de diagnostic: intelectualii pe care îi descrie în Cînd rațiunea pleacă în vacanță au fost complici ai regimurilor bolșevice. Întrebarea de principiu pe care o rostește Sesardic – de ce tocmai cei care ar fi trebuit să exceleze în simț critic au făcut apologia comunismului? – își găsește în final răspunsul: fiindcă ei și-au anulat simțul critic în numele devoțiunii față de mitul marxist.
Să dau cîteva exemple. Vă închipuiați pesemne că Albert Einstein, absorbit de misterul universului, și-a cheltuit întreaga inteligență numai pentru dezlegarea lui, ignorînd cu îngerească superioritate micile tribulații politice din timpul său. Cu totul fals. Fizicianul a arătat de timpuriu o simpatie vădită față de revoluția bolșevică, în al cărei principial instigator (Lenin) vedea o apariție providențială. Iată ce spunea sprințarul fizician la a cincea comemorare a morții lui Lenin: „Admir în Lenin pe omul care și-a pus întreaga energie în slujba înfăptuirii dreptății, cu sacrificiul propriei persoane. Metoda lui nu o consider utilizabilă. Dar un lucru e sigur: oamenii ca el sînt ocrotitorii și reformatorii conștiinței omenirii.” (p. 90).
Ce spuneți de precizia fără echivoc cu care fizicianul, în 1929, îl ridica pe piedestal pe un criminal notoriu? Sîntem în perioada interbelică, iar simpatia față de bolșevism, într-un an cînd Hitler nici nu visa să ajungă la putere, ne scutește de pirueta retorică de a-l dezvinovăți pe Einstein invocînd spaima de nazism. Scuza de a justifica aplecarea marxistă a filosofilor prin recurs la primejdia nazistă e o nadă prea cusută cu ață albă pentru a o lua în serios. Marxismul a precedat nazismul cu 80 de ani, atît măsoară o linie trasă în timp între anul apariției Manifestului Comunist și numirea lui Hitler drept cancelar. Prin urmare, domnii cu slăbiciuni bolșevice știau prea bine ce fac, iar Einstein, în buna tradiție a masoreților marxiști, își dorea în secret ca „binefacerile” societății comuniste să cuprindă tot globul, chiar dacă asta cerea un val de cruzime asemănător cu cel petrecut în URSS. Deosebirea dintre el și Troțki era una de metodă, dar nu de fundal. Einstein ocolea violența, Troțki o propovăduia. Și în vreme ce primul se mărginea la declarații de simpatie față de Rusia, al doilea propaga revoluția permanentă în țară.
Un tertip prin care istoricii caută să-l scoată basma curată pe Einstein este că geniile sînt adesea naive, drept care simțul realității suferă la ei o benignă slăbire în sensul deformării visătoare, ceea ce înseamnă că fizicianul, plutind cu capul în nori, era negreșit indus în eroare, grație candorii de ființă inocentă cu care judeca istoria. Amăgit de sirenele roșii, flerul lui abdicase sub înrîurirea nefastă a propagandei, neprevenitul geniu fiind tras pe sfoară în privința adevăratei stări de lucruri din Rusia. De aici aberațiile elogioase pe care le rostea despre ea.
Cum vi se pare explicația? Gogoașa acestui tertip e atît de mare că, dacă o înghiți, te îneci. Einstein știa, la fel ca toată pătura intelectuală din America, despre teroarea roșie. De la exterminarea familiei țarului și pînă la lagărele de concentrare din Siberia, secretul lui Polichinelle privind persecuțiile politice trecea din gură în gură. Îl știau pînă și surzii, tocmai de aceea efortul istoricilor de a-l disculpa prin circumstanțe pînă într-atît de atenuante încît ți se rupe inima de milă pentru cît de ușor manipulabil era candidul geniu, un asemenea efort nu poate îndupleca pe cineva. Einstein știa adevărul și proceda în consecință. Într-o scrisoare către Sidney Hook, fizicianul mărturisea: „nu închid ochii la gravele neajunsuri ale sistemului de guvernămînt rus și nu mi-ar plăcea să trăiesc sub un atare guvernămînt. Dar el are, pe de altă parte, mari merite și este greu de decis dacă pentru ruși ar fi fost mai bine să supraviețuiască urmînd metode mai puțin dure.” (p. 99). Subînțelesul pasajului ar fi: la așa popor așa metode, dar ceea ce cititorul nu înțelege este care vor fi fost „marile merite” ale guvernului rus, la care se referă Einstein în 1948, anul de cînd datează scrisoarea. Germanofob cum era, Einstein nu putea decît să fie indulgent cu poporul care îl învinsese pe Hitler.
Dar iată-l pe Wittgenstein, anahoretul cu viziuni analitice de la Cambridge, insul serafic avînd mintea posedată de jocuri de limbaj. În 1935, în plină teroare stalinistă, logicianului nu-i vine o idee mai sclipitoare decît aceea de a face o călătorie în Rusia. Din păcate, demersurile de a obține viza sovietică dau greș: regimului lui Stalin nu-i păsa de pedagogul renumit pentru gărgăunii imprevizibili cu care ținea cursuri. Dar Wittgenstein nu se lasă păgubaș, ajungînd prin interpuși la ambasadorul sovietic din Regatul Unit, căruia portretul pe care filosoful îl avea în scrisoarea de recomandare („Wittgenstein nu este membru al Partidului Comunist, dar nutrește puternice simpatii față de modul de viață pe care crede că-l promovează noul regim din Rusia” – p.113) îi smulge încuviințarea. Intrat în posesia vizei, filosoful își petrece luna septembrie la Moscova și Leningrad. La întoarcere, nu are nici un cuvînt critic de rostit asupra a ceea ce văzuse, ba chiar le mărturisește apropiaților că vrea peste doi ani să întreprindă o nouă călătorie. În acei ani foametea, lagărele și execuțiile sumare dădeau regula cotidiană în Rusia. Prietenii lui, Georg Henrik von Wright și Ray Monk, scriu în autobiografiile lor că Wittgenstein fusese pînă într-atît de impresionat de ce găsise în Rusia încît nu avea să-și piardă simpatiile față de bolșevici nici după semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov. „Chiar și după procesele regizate din 1936, după înrăutățirea relațiilor dintre Rusia și Occident și după pactul nazisto-sovietic din 1939, Wittgenstein a continuat să-și exprime simpatia față de regimul sovietic, în așa măsură încît a fost luat de unii dintre foștii lui studenți drept un stalinist.” (p.117). Ce mai e de spus? Că față de spovedania lui Panait Istrati, care a vizitat Rusia în aceiași ani, atitudinea lui Wittgenstein este o mostră de maliție din partea unui ins atins de morbul marxist.
E uimitor cîte fantasmagorii puteau să le treacă prin cap filosofilor analitici. În 1949, Rudolf Carnap deplîngea faptul că, după război, Statele Unite se afundau în mod îngrijorător în fascism: „Recunoaștem metodele hitleriste cînd le vedem aplicate în propria țară.” (p. 78) Într-o lamentație asemănătoare va aluneca Kurt Gödel, îngrijorat de ascensiunea fascismului în America, numai că în cazul lui nebunia era știută: chinuit de delirul persecuției, Gödel se considera înconjurat numai de dușmani. Fiindu-i teamă că va fi otrăvit, a refuzat să mai mănînce: cînd a murit, cîntărea 29 de kg. Dar cel mai înduioșător în gogorița rostită rămîne Jerry Cohen, titularul catedrei de teorie politică de la Oxford între 1985 și 2008, care, atunci cînd a aflat de Revoluția din Ungaria din 1956, nu a ezitat s-o înfiereze drept „rebeliune fascistă”. (p. 142) Lui Hilary Putnam, Dumnezeu, îndrăgindu-l peste măsură, i-a luat mințile în alt fel: i-a inspirat hotărîrea de a se înscrie într-un partid maoist, gînditorul analitic fiind un versat apologet al tartorului chinez.
Revenind la întrebarea de la început: de ce simțul critic a cedat la acești intelectuali? Fiindcă au vrut să cedeze, în virtutea unei complicități ascunse față de curentul marxist. Ca să-i disculpi trebuie neapărat să treci sub tăcere documentele doveditoare, așa cum s-a întîmplat pînă acum în cazul lui Einstein, Wittgenstein sau Carnap. Meritul lui Sesardic e că a cules documentele și le-a dat în vileag. De acum încolo vom fi scutiți de perorația despre cît de nobil le era cugetul în privința binelui omenirii.