Într-un spiritual Preambul la cel mai recent volum de poezie semnat Nora Iuga, autoarea evocă o întâmplare de la începutul anilor 1980, când Mircea Ciobanu a făcut un pariu, testând capacitatea unor scriitori de a încadra un fragment literar într-un anumit gen. Să fie proză? Să fie poezie? În unanimitate, scriitorii chestionați au decis că e vorba de poezie, deși fragmentul respectiv era dintr-un roman publicat de Petre Sălcudeanu. Acest episod este edificator (cel puțin pentru Nora Iuga) în privința imposibilității de trasare a unei granițe ferme între genul liric și cel epic. Iar dacă totuși granița rămâne trasată, e dreptul scriitoarei de a o ignora. Ea nu poate să scrie „când barierele între genuri sunt lăsate“ și se „simte bine“ într-un no man’s land.
Alături cu drumu explorează această libertate, lărgindu-i în primul rând sfera. Pe lângă libertatea imaginativă și asociativă cu care echivalăm de regulă poezia, a mai apărut una: aceea în virtutea căreia liricul nu mai este pur și purist, în sens modernist, ci „contaminat“ ori impregnat de prozaic și de epic, narativizat și dramatizat, înscenat și pus în relație cu necesitățile interioare ale scriiturii. E problema criticilor unde încadrează aceste texte și ce sistem de referință folosesc ca să-și argumenteze clasificarea. Datoria artistului, dacă există vreuna, este aceea de a-și urma propria voce, cu dicteul ei „inteligent“; și de a respecta nu regulile, ci chiar vocația sa de a le încălca.
În teorie, lucrurile se prezintă promițător, însă neîncadrarea într-un gen literar ori apartenența la mai multe genuri deodată nu garantează valoarea artistică a unui text (după cum nu o garantează nici încadrarea). Scriitorul original ignoră regulile ori, dimpotrivă, le respectă în alt fel decât mediocritatea ce răzbate deopotrivă în versuri perfect ritmate și rimate sau în ample discursuri dezlânate. Indiferent de felul în care alege să procedeze artistul, noi îi evaluăm textele după un criteriu estetic, acesta fiind și cel mai adecvat, și cel mai cuprinzător pentru varietatea de structuri, de formule și de stiluri. O poetă sau un poet de valoare nu poate fi niciodată „alături cu drumu“, fiindcă harta literaturii, ca și cea a receptării ei, se proiectează exact după traiectoriile autorilor originali, oricât de bizare, de exotice și de marginale ar fi părut ele la un moment dat. Din această perspectivă privind lucrurile, mai degrabă un critic literar poate călca alături, neremarcând ceea ce el, în primul rând, trebuia să remarce.
Nora Iuga continuă să aibă emoții asupra receptării poeziei ei și acum, când este în faza deplinei consacrări. În nu mai îmi cumpăr țigări, eul poetic devine explicit auctorial și își califică scrisul ca o „poliloghie“ riscantă. Stările sunt contradictorii, iar contradicția e pusă în pagină: „nu-mi pasă parcă-l văd cum o aruncă din mână/ după primele zece pagini“. Imediat se oferă explicația pentru reacția cititorului dezamăgit, schițată în avans, anticipat: „un traseu fără marcaj/ e periculos și fără perspective“. În ich weiss nicht, această aparentă anarhie poetică e pusă în relief, în contextul unui episod la fel de banal (sau la fel de semnificativ) ca oricare altul: „bineînțeles/ mă gândesc că destinația nu contează/ numai drumul eliberat de destinație/ bucuria unei inofensive anarhii“. Și totuși, „anarhia“ nu este deplină, chiar dacă nu e facil să desfacem complexul de reprezentări poetice, pentru a observa cum procedează autoarea.
Textele fiind scurte și foarte scurte, Nora Iuga alege tehnici și strategii compoziționale reunite în același efort expresiv. Fragmente biografice și referințe culturale, secvențe de viață trăită și de experiență consumată, cărți citite, tablouri contemplate, dialoguri intelectuale și spasme erotice, toate vin deodată în colajul poetic, aria de selecție fiind practic nelimitată. Ceea ce caută autoarea nu este acest material atât de bogat al propriei poetizări, ci coerența interioară prin care elementele și aspectele, imaginile disparate, secvențele din planuri atât de diferite se organizează într-o „imensă metaforă“, din care fiecare text va decupa un fragment. În mai multe rânduri, ca și cum extensia imaginarului într-un același plan temporal nu ar fi suficientă, poeta își explorează vârstele parcurse, dar nu pentru a le reconstitui lumea interioară și exterioară, ci pentru a desprinde din ele alte componente ale colajului poetic. În herr benning mă privea pe furiș, o amintire cu profesorul de fizică atras de eleva lui este păstrată în datele și coordonatele sale, ea formând întregul poem. Dar aceasta este o excepție. În majoritatea cazurilor, textele din Alături cu drumu folosesc tehnica flashback-ului pentru ca, pornindu-se din prezentul plin de amintiri, să scurtcircuiteze desfășurarea lineară a poemului. Aproape orice constituent al acestei lirici, fie obiect sau persoană, stare sau senzație, remanență sau proiecție poate fi un declanșator de serie asociativă ori rememorativă. Poeta poate face un trigger din orice, libertatea ei tematică dovedindu-se și în această privință. Efectul e de surpriză mereu proaspătă, elementul inițial și inițiator al declanșării fiind de fiecare dată altul; iar apoi autoarea se va strădui să dezvolte și să încheie un tablou avangardist (avangardism vintage, i-am spus într-o cronică din România literară) în care această multitudine de selecții să fie unificată printr-o structură de adâncime. Poemul nu e niciodată, în acest volum, unul al selecției arbitrare, al aleatoriului și randomizării. De fiecare dată, structura lui se fixează și se închide. Iată un exemplu al modului în care din aparentul „haos“ asociativ-figurativ iese un text perfect structurat și articulat, în desenează taci fumează: „de când nu te-am mai văzut/ ți s-a mai stins părul iubitul meu/ așază-te aici lângă mine vezi/ casele mici și albe pe malul celălalt/ peste care se arcuiește curcubeul/ scoate-ți blocul desenează taci fumează/ dă-mi și mie să trag creierul meu trebuie/ să se odihnească câteva minute în banalitate/ cum se așază mâna pe o clanță după ce/ a folosit un șperaclu în ora albastră/ bidineaua în vopseaua diluată ca umoarea/ apoasă a ochiului uite-i/ bătrâni și grași dansând la picnic/ pe bésame mucho oare există o sinonimie/ între dizgrațios și ridicol ce semn e ăsta/ că vreau să fiu tot mai mult singură/ dacă înăuntru am tot ce-mi trebuie/ poate că nici nu e nevoie să mai trăiesc“. Un mic spațiu alb inserat într-un vers sugerează că desfășurarea seriei figurativ-asociative și comprimarea ei în unitatea unui poem au un „rest“. Oricâtă libertate ar avea (și ar mai căuta), poeta nu poate asocia, reuni și integra tot cu tot.
Dar cel puțin încearcă, și nu fiindcă ține minte „toate prostiile“, cum se ironizează, ci pentru că „cerneala de-atunci a curs/ în cerneala de-acum“ și „ce trece vrea să se-ntoarcă“. Poezia are o pulsație vitală și un regim de senzorialitate asumat cu fiecare vârstă, trecută și resuscitată. Nora Iuga duce foarte departe lirica, într-o zonă a intimității aproape insuportabilă la lectură (e aproape un act moral o detaliază), cu o autenticitate atribuită de obicei Angelei Marinescu, dar, aici, cu o superioară conștiință poetică. Mai multe poeme sunt, așa zicând, nerușinate în ceea ce exhibă, dar de o intensitate neobișnuită. Frenezia erotică, sexul „animalic“ și „primitiv“, orgasmul „continuu“ sunt poetizate „la rece“, rămânând totodată niște ipostaze și stări umane fundamentale. Creierul comandă reacțiile fiziologice și îi procesează femeii eliberate de ipocriziile și măștile sociale viața asimilată în poezie. Colajul devine în aceste cazuri și o radiografie făcută personajului feminin, care își asumă vârsta și își retrăiește fulgurant, uneori memorabil, toate vârstele.
În Preambulul la care m-am referit, Nora Iuga dă de înțeles că Alături cu drumu ar putea fi ultimul volum de versuri pe care-l publică. Ar fi o decizie neinspirată, întrucât această poetă atât de originală și-a păstrat intactă capacitatea de a surprinde și impresiona.