Poezie de Varujan Vosganian

Prefață

despre lucrurile care nu s-au întâmplat dar nu se mai întorc
despre drumul prea scurt ca să pot ajunge
la capătul lui
despre mulțimile care mă apără de mine însumi
despre firimiturile de la masa de seară
când ceva din mine mă vinde
despre gândurile care se repetă la nesfârșit
ca-ntr-o oglindă așezată în fața oglinzii
despre liniile palmei pe care, citindu-le, ghicitoarea
mi-a spus că o să trăiesc mult și bine
dacă o să pot traversa o punte

și de atunci am tot timpul senzația
că trupul meu se clatină pe puntea aceea

și iarăși despre lucrurile care s-au întâmplat și se tot întorc
despre frica de a iubi înainte de a fi iubit
despre așternutul rămas după o noapte de dragoste
ca un mormânt răscolit
despre ploaia care numără toate clipele
într-o singură clipă

despre mine

Psalm

tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne!
noi am terminat tot ce era de făcut
am dărâmat zidurile, deși n-am găsit
nimic în spatele lor
ne-am privit buimaci degetele zdrelite
și ne-am întins sângele pe obraji
ca în dansuri cu măști
am urlat din rărunchi cu ochii la stele
și stelele, din înțelepciunea lor, au tăcut
am încercat să plângem, dar ochii
ca iasca ne erau de uscați
alții plânseseră destul mai-nainte
am aruncat vina care era a noastră
și ea s-a întors, ca un lup în bârlog
tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne
ne rugăm ție, să nu exiști!

Numele meu

ei spun că mă cheamă Varujan
dar dacă-i așa, e spre folosul lor
numele meu le aparține lor, nu mie

ceva din mine e mai vechi decât cartea
cu coperți de argint
decât cristelnița de argint, decât pasărea
cu clonț de argint
din care picură untdelemnul
ceva din mine e mai vechi decât orice bucată de-argint
e, mai degrabă, o bucurie a argintului
o limpezime a apei

ei spun că mă cheamă Varujan
și, totuși, care e numele meu
când nu mă cheamă nimeni?

Ca și cum

rămân pe peron și privesc minute în șir
cum mă îndepărtez de mine
agitând la fereastra vagonului
o batistă albă

alteori
priveghez la căpătâiul meu
tresar când străinii din jur
taie cu foarfeca fitilul gros
care fumegă

încerc să ies din marginile trupului
ca și cum nașterea ar putea fi
o alegere proprie

ca și cum, cu ochii închiși, în extaz
după noaptea de iubire cu moartea
ea naște un copil care poartă
numele meu

Te rog, domnule temnicer

Cărările nopții
se desfac în fel și fel de răscruci
n-am de ales, trebuie întruna s-aleg:
vânător ori fecioară ori inorog.
De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,
lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Am vertebrele moi, nedumerite încă
eu n-am fost crescut să fiu liber
pe cerul meu
stelele aveau deja nume
un pas urma pe altul, soroc după soroc.
De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,
lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Morții mei sunt mai mulți
și mai lipsiți de păcat
ei mă așteaptă la capătul drumului răbdători
un trecut care nu-și mai aduce aminte de mine
viitorul de care nu-mi amintesc deloc
ca niște umeri colțuroși care se rotunjesc pe sub mantii.

De aceea, domnule temnicer, te rog, nu închide poarta,
mai lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc
spre lumea frumoasă pe care o vedeam după gratii.

Apocalipsa

a doua zi după sfârșitul lumii
aștept caisul să înflorească din nou
și nu știm care dintre noi a murit
căci el trebuie, mai întâi, să se nască

revelații întâlnim la tot pasul:
în vitrinele obosite, pe trotuarele goale
printre frunzele veștede

în jur s-a făcut atâta liniște încât
nu mai știm cine pe cine ascultă
sorbim din căușul palmelor de parcă
propriul sânge ne încercuiește
rupem pâinea cu mâna să ni se pară
mai multă

iubirea cea lacomă care nu are nevoie
de așternuturi

a doua zi după sfârșitul lumii
suntem mai presus de amintirile noastre
suntem mai presus chiar și decât Dumnezeu

căci Dumnezeu habar n-are ce înseamnă
să suferi

Pălăria domnului Fibonacci

hop! și iepurele țâșnește din pălărie
un bulgăre alb și pufos se ghemuiește
cu teamă
un joc al privirii e totul
un joc
noi privim iepurele cu nedumerire
el privește pălăria ca pe o mamă

lepus domini veșnică jertfă
din sângele lui
pe câmpul înverzit picură macii
alt iepure se adaugă celui dintâi
și apoi încă doi
maica lor, pălăria – tatăl lor, Fibonacci

încât în jur se văd numai iepuri
în fața umbrelor mari se strâng,
unii într-alții, piticii
buzele tremurând nu scot niciun sunet
frica umple ca un abur văzduhul
bătrânul cantor ne-nvață arta fricii

mi se face deodată dor de lupi
și de vulpi
de ochii scăpărători, de spinările treze,
de urletul care rupe văzduhul spre stele

te rog, domnule Fibonacci, dă pălăria jos
și lasă iepurii să se împuțineze…

Din volumul Ei spun că mă cheamă Varujan
în curs de apariție
la editura clujeană „Școala Ardeleană”