Jurnal (de) critic contemporan

Gabriel Dimisianu – „Jurnal. 1992-2014”, Editura Cartea Românească, Bucure[ti, 2018, 217 pag.

Gabriel Dimisianu e un Pompiliu Constantinescu postbelic.

Afirmația este atât de evidentă, încât e de mirare că până la Nicolae Manolescu (în Istoria critică a literaturii române) nu a făcut-o nimeni. Cu atât mai mult, cu cât exercițiul critic al lui Gabriel Dimisianu s-a desfășurat, în bună parte (1958-1989), într-un regim care nu permitea libertatea de expresie. A da, în acei ani, o hartă corectă a literaturii contemporane nu presupunea – ca pentru înaintașul interbelic – doar talent critic, gust sigur, capacitate de expresie și intuiția tectonicii valorilor literare. Criticul mai trebuia să posede și capacitatea de a nu se plia la comanda politică, de a-și urmări nesmintit idealul estetic și de a-și prezerva ținuta morală, în timpuri schimbătoare, ascultând de sinuoasa „linie a partidului”. Nici după 1989, condiția sa nu a devenit neapărat mai confortabilă: asaltul imposturii literare și cel al imposibilei publicități a marilor edituri, ca să nu mai vorbim de ritualicele campanii de „reformare” a vieții literare, l-au transformat pe criticul autentic, apărător al valorilor estetice, într-o „țintă alergătoare”.

Iată de ce jurnalul unui asemenea confrate, mai ales când acoperă ultimele două decenii și jumătate (așa cum face Jurnal. 1992-2014), este o lectură incitantă prin definiție. Cum gândește, care sunt resorturile morale și intelectuale ale celui aflat „la post”, în avanscena bătăliilor literare din ultimele decenii, poate constitui o experiență formativă, mai interesantă chiar decât picanteriile și micile întâmplări din lumea literară, pe care le-ar putea, eventual, conține.

Inițial, am intenționat să-mi intitulez cronica Jurnalul unui grec. Am renunțat numai din cauza banalității conținute (originile elene ale lui Gabriel Dimisianu fiind de mult cunoscute). Altminteri, însemnările sale sunt cele ale unui spirit din Elada, în egală măsură, sceptic, echilibrat, înțelept și încărcat de (auto)ironie. Un scriitor „leneș” – voi reveni asupra acestei observații –, care privește cu atenție și reflectează în forul interior înainte de a pune pe hârtie.

Dintr-o însemnare care, în chip de cuvânt înainte, precede primele însemnări, datând din anul 1992, aflăm că Gabriel Dimisianu ține de mult jurnal, dar că un număr de caiete anterioare au fost distruse în anii ’70 ai secolului trecut, deoarece, la relectură, autorul a simțit că se autoponegrea. Prin urmare, trebuie să considerăm că și rândurile din Jurnal. 1992-2014 sunt scrise cu fața la public, cu o intenție (măcar) de publicare, și trebuie analizate în consecință. Mai ales că autorul nu este un diarist consecvent, un Amiel, care să noteze maniacal, zi de zi, toate măruntele întâmplări prin care trece. Dimpotrivă, jurnalul e lapidar și are consemnări întâmplătoare, mai bogate în primii ani, din ce în ce mai rare, în anii din urmă. Ceea ce așterne pe hârtie și dă publicității are, așadar, o anumită însemnătate.

Trebuie spus că relațiile dintre critica lui Gabriel Dimisianu și activitatea sa diaristică sunt, în cel mai bun caz, indirecte. Jurnalul nu dublează critica de întâmpinare a autorului. Cel mult, în el întâlnim consemnări ale unor articole publicate, însoțite de precizări privind „gestația” acestora (ce le-a provocat, cu câtă dificultate au fost încheiate sau ce a rămas, în text, din intenția inițială). Diaristul scrie despre altceva: despre umorile și stările sale de spirit, despre deplasări literare și (tot mai rare) apariții la televizor, despre lansări de carte și întâmplări ale redacției României literare, despre soția G. și colegii de la revistă… Jurnalul său este una dintre cele mai originale „hărți sufletești” ale tranziției în literatura română, în pofida faptului că scriitorul este vădit dezabuzat și găsește tot mai greu (totuși, găsește!) resursele pentru a-și menține ritumul.

Nu aș vrea să cad în encomion și să evidențiez doar aspectele convenabile ale însemnărilor lui Gabriel Dimisianu. Se simte, la lectură, că este un text al acomodării cu senectutea, cu niște ritmuri de viață – inclusiv literară – mai lente, ale unei retrageri în „ariergarda avangardei”. Criticul nu abandonează partida, nu se retrage cu totul, dar își rărește aparițiile, atât cele publicistice, cât și cele publice. Însuși textul jurnalului său dezvăluie această încetinire a metabolismului literar. An de an, cantitatea și regularitatea însemnărilor scad vizibil. După cum crește, în pofida discreției predominante, frecvența stărilor de malaise ori a necazurilor de sănătate ale celui care scrie.

Aceasta nu are, însă, efecte asupra acuității scrisului lui Gabriel Dimisianu, care nu cade în jelanie de sine, nici în melancolii lăcrimoase, ci își păstrează luciditatea. Parafrazându-l pe Ion D. Sîrbu, luciditatea rămâne vitalitatea celui apăsat de ani și privilegiul său, de a se judeca pe sine (și de a-și privi contemporanii) cu detașare: „Altceva: am citit un articol, încă un articol, al unui tânăr critic (M. I.) care îi face praf și pulbere pe bătrâni. Îl publică ziarul condus de mai puțin tânărul C. T. P. Ce vrea tânărul? În esență, vrea alungarea bătrânilor din lumea literară pe care o stăpânesc de prea multă vreme. Conduc totul, iau premii, primesc subvenții pentru cărți. Iar aceasta e o anomalie. Argument: se știe că, în literatură, tot ce se poate da este până la 40 de ani. După această vârstă, sevele creației se usucă în mod fatal. Și noi ce vedem? Vedem cum sunt premiate cărțile unor oameni de 60 de ani. De ce să le fie premiate cărțile, și chiar numai subvenționate, când se știe că nu mai pot da nimic valoros? Discriminare în toată regula și din nou mitul tinereții benefice. Lumea pare intimidată de «argumentele» unor astfel de tineri, iar dacă intervii, ți se va spune îndată că o faci pro domo.” (însemnare din 11 septembrie 2003). Detașarea ironică a grecului face suportabile asemenea insanități ale epocii noastre, pe care jurnalul le păstrează pentru posteritate și, mai ales, pentru dreapta ei judecată: între timp, „tânărul” M. I. s-a apropiat binișor de 40 de ani și încă nu a dat nimic de valoare în literatură, iar după „raționamentul” său ar însemna că putem sta liniștiți, nici de acum încolo,vorba lui Moromete, nu va tăia pe din două literatura română…

Spuneam că revin la mitul scriitorului „leneș”, cu care îi place autorului să se smerească. E drept, Gabriel Dimisianu nu a părut niciodată că se grăbește în literatură, iar bibliografia sa nu consemnează o fervoare a aparițiilor editoriale.În schimb, dacă arunci o privire pe bibliografiile critice ale literatorilor contemporani, nu există nici unul care să conteze și despre care criticul să nu fi scris, mai mereu printre primii. Cum notează undeva, în jurnalul de față, a fost, bunăoară, primul care a scris în volum despre onirici, într-o carte apărută după ce despre onirism ca mișcare era interzis să se mai vorbească.

În realitate, „lenea” lui Dimisianu este un interval, o inhibiție de protecție a cronicarului față de riscurile apropierii grăbite de o carte, de un scriitor, de un eveniment al vieții publice. Jurnalul său are, de aceea, sincope și discontinuități temporale, dar și o remarcabilă continuitate de ton, de umoare. Autorul privește viața, și după 20 de ani de la primele consemnări, sub același unghi și cu egal scepticism. Dimisianu este, prin urmare, un scriitor „leneș” pentru că este un critic profund, unul dintre puținii, la noi, care nu-și camuflează ezitările în floricele de stil, ci ajunge fără ocolișuri la judecata de valoare. Un critic, cu alte cuvinte, pe al cărui diagnostic te poți baza.

Jurnal. 1992-2014 este o lectură foarte interesantă și pen­tru aspectul său documentar: cititorul preocupat de viața literară va găsi aici o schiță de istorie recentă a României literare, a Uniunii Scriitorilor, oameni și evenimente pe care, ingrați, cum suntem, le-am uitat. Este cu atât mai util, sub acest aspect, cu cât nu reia și nu repetă figurinele critice din memorialistica autorului, cărora le adaugă aceste fragmente noi, redactate sur le vif (și deloc travaillées à mort, cum cerea Roland Barthes, dar scrise cu mână sigură, cu un condei ascuțit).

Am citit și recitit din acest jurnal și în fața ochilor mi-a apărut mereu criticul, stând la locul său, la masa ședințelor de redacție ale României literare, acolo unde vine, fără întrerupere, din 1968… O prezență solară, luminoasă, și un critic esențial în literatura română postbelică.