Rânduri-rânduri

Prima ediție din Viața în paran­teză a lui Livius Ciocârlie a apărut în 1995, după patru ani petrecuți de autor la Bordeaux, ca profesor invitat, în contextul schimbărilor ce au făcut posibile schimburile academice după decembrie 1989. Acea primă ediție a jurnalului cuprindea (sau se referea la) însemnări, notații, observații din anii 1965-1977. Ieșit pentru un timp din „matca” lui timișoreană și românească, Ciocârlie își privea de la o anumită distanță experiențele sociale și intelectuale, pe fundalul unei epoci ce cunoscuse două momente distincte: perioada lui Dej și cea a lui Ceaușescu. Dar autorul mergea și mai departe, adică înapoi, spre adolescența și copilăria lui; născut în 1935, el a apucat și războiul mondial, și puțin din ceea ce l-a precedat și i-a urmat. Ca și cum acest amplu arc de cerc nu ar fi fost de ajuns, în ediția a doua a jurnalului, revăzută și consistent adăugită, Ciocârlie deschide în textul „vechi” (care deja includea mai multe planuri temporale) o serie de paranteze, dar nu metaforice ori simbolice, precum în titlul cărții, ci pline de noi și actuale observații. În cartea de față avem, așadar, trei timpi și tot atâtea cercuri concentrice. Unul este cel al copilăriei, adolescenței și tinereții evocate între 30 și 40 de ani, vârsta la care autorul își ține jurnalul. Al doilea este al experiențelor, incluzându-le pe cele scripturale, precum și jurnalul din 1965-1977, analizate „la rece” în prima jumătate a anilor 1990, după Revoluție, când autorul devine sexagenar. Al treilea este cel al parantezelor inserate în această a doua ediție: acum, întregul parcurs biografic și auctorial, cuprinzând și textul ediției întâi, este re-analizat, pus în perspectivă, „amendat”, uneori, prin obiecții la certitudini ce păreau clasate.

Autor hiperlucid și cu un scris „rece”, asta vrând să însemne distanțat, ca de la nivelul unui „extraterestru” (cum l-a descris odată Florin Mugur), Ciocârlie nu pierde, evident, prilejul de a comenta el însuși structura jurnalului său. El scrie la un moment dat despre „punerea în relație a doi timpi”, iar într-o paranteză din 2018, plasată în alt punct din meta-jurnal, remarcă dubla stratificare temporală. Iată ultimul nivel de re-considerare, cel mai actual: „O parte din fragmentele acestui volum e dublu stratificată temporal. Comentam după optsprezece ani cincinalul scris în urmă cu alți cincisprezece. Iar de atunci câți n-au mai trecut! O viață deja lungă, din care martorii se retrag.” (p. 178).

În acest fel, trecutul este vivificat cu talent de prozator și, deopotrivă, cu finețe de analist. Autorul trece granița dintre ficțiune și jurnal; mai exact spus, o face permeabilă. O scenă anume din trecutul consumat, depășit, „mort” poate reține atenția cititorului prin resursele prozastice ale lui Ciocârlie în a o construi. Stilul este aproape impersonal, deși se vorbește peste tot despre lucruri personale, chiar intime. Autorul devine un narator laborios și minuțios al propriilor experiențe, desfăcute în nenumărate aspecte și prezentate in extenso, cu o profuziune maniacal-proustiană de amănunte și accente. Ciocârlie duce acest plan al observației până la ultimele posibilități de explorare și fixare. Totul, și ceva în plus, este descris de un narator ce pare a avea timp și care inventariază orice: străzi și clădiri, oameni și fapte, amintiri și proiecții, deziderate și realități.

Prozatorul care umple jurnalul de scene amănunțite într-un mod aproape insuportabil nu ierarhizează faptele, în logica romanescă în care un element recurent e încărcat de o semnificație ce se va devoala. La Ciocârlie, dimpotrivă, efortul este de a degaja spațiul realității observate de tot ceea ce-i poate atribui semnificații din exterior, din postura unui narator omniscient și ubicuu, care te duce pe nesimțite spre un deznodământ. Aici, în aceste pagini ce se citesc numai dacă ești înarmat cu o mare răbdare, naratorul parcurge „la pas” secvențele de real înregistrate fidel, făcând rânduri-rânduri de cuvinte pentru a nu ignora ceva. Când priza la real nu mai este suficientă pentru rememorarea prozastică, autorul jurnalului îl lasă pe naratorul lui să se odihnească puțin și caută în câte un dulap vechi, preluând funcția de inventariere obsesivă. Urmează un fragment ce nu spune nimic nimănui, dar care răspunde perfect intenției de reconstituire proustiană și mărcii de proces-verbal flaubertian. Răbdare, deci: „Îi regăsesc, căutând într-un dulap vechi, pe eșelnițeni: Păcurariu, Pârvu, Chimigeriu, Mărișescu, Jarcu, Răduțescu, Vladu, Moacă, Oprișan, Armanca, Șimian, Frumosu, Dricu, Bondoc, Budău, Drăgulea, Băzăr, Copilu, Licu, Alimpie, Ghiță, Meilă, Lăică, Máxin (era important accentul, desigur, n.m.), Luță, Gină, Toni, Palaghia, Chiva, Cătărina, Tina, Melánia, Veta, Stana. Și cei de la Mehadia: Lalescu, Țepeneag, Feneșan, Căpușă, Budănescu, Achimescu, Bidiviu, Petchescu” – și inventarul continuă cu încă patru rânduri de nume ale celor de la Mehadia. Pagina (193) din jurnalul lui Ciocârlie devine o arhivă mai solidă și mai cuprinzătoare decât are o primărie de comună.

Prozatorul de observație stăruitoare și imper­sona­litate asumată îi oferă eseistului cu aceeași semnătură platforma de realitate pe care acesta își va putea face analiza și inter­pretarea. Deși părea că o listă precum cea de mai sus nu are vreo semnificație și nu duce undeva, recitind-o prin rapor­tare la întregul jurnal, ea devine foarte semnifica­tivă; și ilustrativă atât pentru epoca rememorată de Ciocârlie, cât și pentru „martorul” acestei epoci care rămâne tot mai mult în urmă și va fi uitată. Este cineva pe lumea asta capabil să deschidă un dulap vechi, să caute în el și să scoată de acolo zeci de nume de oameni de la Eșelnița și de la Mehadia de care nu mai știe nimeni. Autorul de jurnal are ambiția de a inventaria și de a centraliza totul, de a scoate în relief orice figură și orice amănunt, aparent neimportant, al existen­țelor și al existenței. Naratorul obstinat și interpretul subtil își dau unul altuia spațiu de manifestare. Fără aceste lungi inventare și descripții obositoare, eseistul nu ar avea materialul biografic în care
să-și insereze reflecțiile, rămânând suspendat
într-o condiție de generalitate și într-o formulă mai curând de moralist decât de memorialist. Și invers: fără această analiză și punere în perspectivă a eseistului, fără puncțiile lui în materia din care îi sunt făcute amintirile și viața, descripțiile și inventarele n-ar avea nici un rost.

Protagonistul jurnalului fiind autorul, „ocolul” descriptiv nu mai trebuie făcut, în cazul lui, prin realitatea socială. Cu toate acestea, Ciocârlie rememorează multe situații de inaderență la o epocă sau la alta, la un context, o situație, o împre­jurare în care i-a fost greu să spună „nu”, regretând amarnic ulterior. Visul său, care nu mai e de mult secret, este să fie lăsat în pace, să nu fie inclus în nici un proiect, să-i fie aprobată demisia de la viața publică. Are o adevărată voluptate în a se înfățișa, iar și iar, în postúri de ridicol social și retranșare mulțumită în spațiul privat. Cu cât s-ar fi făcut mai des de râs, cu atât sunt mai multe șanse de a fi lăsat în pace: acesta e calculul. În realitate, nu a fost nimic ridicol în prestația publică a sclipitorului intelectual, deci calculul e greșit cu intenție. Imper­so­nalitatea prozastică e sub­stituită de umoarea neagră a autorului de jurnal, de obicei îndreptată asupra altora, dar, la Ciocârlie, asu­pra lui însuși. Autorul e „amorf”, „inert”, „slab”, „ne­volnic”, „absent”, „început și neterminat”; și ar vrea să treacă neobservat. Fiindcă nu ne convinge cu asta, trece la construcții mai ambițioase de auto-denigrare: nu are „fermentul vieții”, se situează în „stadiul vegetal”, este un „Artaud de format mic-burghez”. Întrucât lectorul avizat tot protestează, Ciocâr­lie trece la ultima fază a execuției în efigie. Dacă jumătate din cartea de față este despre cât de buni sunt alții, cealaltă jumătate este despre cât de rău e autorul ei.

Viața în paranteză confirmă o traiectorie neobișnuită, rareori parcursă în literatura română postbelică: cea a unui autor total, cu ambiția întoarsă de a rămâne incomplet.