Poezii

Despre apartenență

Poezia aparține poporului
dar
din păcate
poporul nu știe de asta.

 

Extazul și grotele

I
În creație
ca și la instaurarea libertății
extazul poate face bine
dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să
instaurăm libertatea…

Chiar dacă – precum spuneam – extazul…

Chiar dacă
în unele țări
ce frică le e călătorilor
să iasă din transportul public
din gurile de metrou la stația
Piața Libertății…

II
Nu e niciun motiv să ne îndoim:
cândva
gurile de metrou
galeriile placate cu marmoră, granit
extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri
în care se adăposteau un fel de ființe primare,
ca
să nu zicem primitive…

 

Chiar dacă Dumnezeu tăcuse

La Facerea Lumii
Dumnezeu
rând pe rând
a înfăptuit multe lucruri
după care – spune Biblia – Dumnezeu vedea că e bine.

Și iar înainta cu Geneza…

Însă când
peste rând
i-a pus lui Adam în huma trupului
hipersensibilul nerv al poeziei
Dumnezeu pur și simplu se întrecuse pe Sine Însuși,

chiar dacă după aceasta nu a mai spus
nici că e bine
nici că nu prea…

 

Liniște de paradis

Raiul – bine și frumos
liniște de paradis
cum se spune…

Probabil în rai nu doar claxonatul
ci și semnul de exclamație
este interzis…

 

Eroul în baie

I
Eroul mai că ar fi umblat nespălat
decât să-și vadă trupul gol în baie (chiar dacă
în baie nu avea nici un ciob de oglindă);

mai că ar fi umblat nespălat
decât să-și vadă trupul gol: – coșcogea erou
dar
pe trup –
nicio cicatrice
nicio cicatrice…

II
Chiar așa:
ce fel de erou
dacă nu are și el măcar o cicatrice
ca Ulise?…

 

Știutor, neștiutor…

I
Te rog, Doamne,
fă-mă să știu cât mai multe

nu care cumva, Doamne,
să se întâmple să fiu fericit
dar să nu știu de asta….

II
Doamne,
fă-mă cât mai neștiutor

nu care cumva să se întâmple să ajung
nefericit
și să știu de asta…

 

Nisipurile Egiptului

Piramide în pustiu.

Ruinele marelui oraș în nisipuri nemărginite.

Odată
pentru ultima dată
pruncul faraonului tânăr
dar pe moarte
cu râsetul
sau cu plânsul său a speriat
această pustietate care
deja
nu se mai teme de copii.
Adică
odată ce nu se teme de prunci – nu se mai teme de nimic.

 

Lăsarea la vatră

Pe când eram tânăr ofițer într-o armată imperială
undeva pe un poligon îndepărtat de lume
și de pacea lumii
la o ședință de tragere am înțeles că
un dispozitiv de ochire optic
cătarea telescopică a lunetiștilor
nu folosesc la nimic în poezie…

Peste un timp
chiar acolo
la marginea acelui poligon îndepărtat de lume
și de pacea lumii
a fost să-mi abandonez veșmântul kaki
auto-
lăsându-mă la vatra poeziei române.

 

Despre…

Logic
echitabil
nesupărător: porcarul vorbește de porcii săi
ca florăreasa de florile sale
ca politicienii despre…

De ce dracu mai vorbesc și politicienii?
Nici până astăzi nu se știe…

Tipii ăștia mereu au stricat echilibrul în lume…

 

Am strigat

Se întâmplă să mi se pară
(cu modestia de rigoare o spun)
că uneori aș fi în stare să dau adagii
proverbe memorabile
mai ales când revin
și iar mă întreb
în ce constă sensul vieții – în sens
sau în viață?
Plecarea omului din lume ține de ordine
sau de dezordine?…

Însă odată
împovărat de atare obsesie existențială interogativă
adăugate celei cu adagiile
am strigat – așa
în neant:

– Luați cărțile de proverbe din fața mea
pentru că aș putea să le deformez
spre… adevăr!