Cvartet de domni

Am ales acest titlu pentru recenzia mea fiindcă spune de la început noutatea. Liana Cozea părea să-și fi ales ca teritoriu predilect de exersare a disponibilităților sale interpretative literatura feminină: Prozatoare ale literaturii române moderne, Cvartet cu prozatoare, Dana Dumitriu, portretul unei doamne, Exerciții de admirație și reproș – Hortensia Papadat-Bengescu, Confesiuni ale eului feminin, Al doilea eu. Scriind despre cărțile sale, atrăgeam atenția, printre altele, și asupra faptului că, dorind să atenueze „efectul de nivelare și de anihilare, de integrare, dar și de unificare și uniformizare, depersonalizare chiar” al sintagmei „literatură feminină”, autoarea cade într-o capcană a perspectivei masculine care înjumătățește efectele recuperatoare ale intervențiilor sale. Poți anihila includerea într-o categorie specială, ușor handicapa(n)tă, a scriitoarelor dacă încetezi tu însăți să faci această distincție, alegând să contabilizezi calitățile și defectele scrisului după criterii estetice, aceleași indiferent de sexul scriitorului. Discriminarea pozitivă rămâne discriminare. Liana Cozea observă exact toate astea și recunoaște că alege doamnele fiindcă și-a propus identificarea/construirea, cu pași mici, dar foarte bine cântăriți, a unei paradigme.

În cartea cea nouă pare să ni se propună o răsturnare a țintei, tema fiind jurnale și memorii ale unor domni: Mircea Zaciu, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu. Abordarea e și de data aceasta detaliat descriptivă – bogate, stufoase note de lectură, cu scurte paranteze teoretice și valorări ale desenului prin tușe inspirate de o bibliografie diversă și discretă. „Privind peste umăr în oglindă” (titlu din laboratorul autoarei), Liana Cozea invită la o scormonire, o despuiere în straturi. „Adevărul” este căutat (compus?) din imaginea în oglindă pe care o lucrează autorul de jurnal scriindu-se pe sine, ea însăși trucată inevitabil, căci interpretată („Nicăieri ca în literatura confesivă narcisismul nu cunoaște atâtea variante, atât de diversificate forme de manifestare, o atât de acută exacerbare a lui, o atât de manifestă formă de iubire de sine, o aprigă dorință de a-și adresa elogii, abil mascate în pretinse critici obiective” – crede, un pic prea apăsat, L.C.), imagine tulburată apoi de „adevărurile” descoperite de lectura critică a autoarei, care, ca orice cititor, profesionist ori nu, are deja în minte un portret-robot al scriitorului vizat și e încântată să descopere confirmări. Portretul „furat” astfel este o nouă propunere de adevăr, și ea interpretabilă, amendabilă.

Mărunțind cu evidentă încântare toate confesiunile domnilor, Liana Cozea crede că „tocmai aici, în repetatele întoarceri spre trecut s-ar putea găsi marca de gen a memorialisticii Domnilor. Explicit sau subînțeles, anii dintâi ai vieții sunt edificatori în ulterioara evoluție a viitorului scriitor”. În schimb, „Doamnele, aceste ființe fragile doar în aparență, fixează mai mult momentul prezentului în consonanță cu experiențele și dramele personale, marcate de contextele social-politice nu tocmai favorabile”. Ele „fac tabula rasa din copilăria și adolescența lor […], dar „nu se poate ignora cruzimea sincerității autoarelor, ironia nicidecum benignă, necruțarea imperturbabilă și stupefiantă, exigența în a-și aborda creația, dar mai ales interioritatea”. Până la urmă, însă, autoarea constată mai multe asemănări decât deosebiri, căci ovaric-bovaric este un atribut feminin „care a devenit, în timp, și un apanaj al masculinității, intim legat de insatisfacția/nemulțumirea unor ambiții nesatisfăcute, a unor doleanțe înăbușite în stadiul embrionar, a unei aspirații prea curând retezate, zădărnicite”. Altfel spus, paradigma căutată în cărțile precedente iese, cum era de prevă­zut, din limitele de gen preconcepute.

Dar autoarea se lasă în voia altei rezistente prejudecăți: criticul cu acces la expresivitate ar fi un prozator ratat. Ca și cum un critic de talent ar avea capacitatea de a portretiza, evoca și descrie memorabil doar pe latura sa „ratată”. Astfel, Mircea Zaciu, „suferind de un bovarism al centrului”, este, în „jurnalul nefericirii”, un prozator neîmplinit „nepregătit a se adapta singurătății tot mai apăsătoare”. La Gheorghe Grigurcu, autoarea identifică mostre de „proză scurtă, admirabil articulate”. Gabriel Dimisianu este un bun povestitor, „un subtil deslușitor de oameni, cu un umor fin”. La Nicolae Manolescu, „cele două părți ale volumului de amintiri alcătuiesc, în esență, o carte de proză nonconformistă”; „talentul de prozator al criticului se confirmă o dată în plus în portretele sale extraordinare”.

Depănând pe îndelete toate fețele personalității celor patru și refăcând pe cont propriu efigia, cu accente inedite și încheieri noi, cu lumini și umbre surprinzătoare adesea, cartea Lianei Cozea e extrem de incitantă și deschide pofta recitirii „dosarelor” instrumentate.