Cînd alegi o vorbă veche spre a-i căuta obîrșia, nu trebuie să te aștepți la minuni în privința descoperirii unor nuanțe noi. Terenul e răscolit, distincțiile sînt obosite și un aer de blazare domnește peste înțelesuri. E cum ai desțeleni un cîmp în care, cu mult înaintea ta, alți interpreți și-au înfipt plugul. E cazul celebrei Amicus Plato sed magis amica veritas („Platon îmi este prieten, dar mai prieten îmi este adevărul”), a cărei paternitate rămîn incertă în ciuda prejudecății unanime că a fost rostită de Aristotel.
Stagiritul, căutînd un motiv de a se dezice de Platon în numele devoțiunii față de adevăr, atinge ideea în Etica Nicomahică, dar aluzii cu sens asemănător întîlnim în Republica. Judecată cu ochi contemporan, vorba e perfidă fiindcă ne măgulește vanitatea: rostită cu morgă solemnă, ea ne flatează amorul propriu, întrucît ne dă de înțeles că, onești cum sîntem, vom pune mereu adevărul înaintea prieteniei. Nimic mai fals: nu doar că avem simțul adevărului atrofiat, dar pe deasupra îl vom jertfi de îndată ce ni s-ar cere să apărăm orgoliul amicilor. Adevărul e un consens a cărui armonie e prea firavă pentru a rezista în fața spiritului de cîrdășie.
Și totuși, vorba aceasta cu celebritate de proverb, clară ca un somnifer care îți alină conștiința sub îndemnul adevărului, vorba aceasta e o frază apocrifă: nu se știe precis cine a rostit-o pentru prima dată. În forma consacrată de tradiție, Aristotel nu a scris-o niciunde, în schimb urmașii au colportat-o deformînd-o după uz propriu, spre a le închide gura adversarilor. Ce e remarcabil este că proverbul va fi invocat drept argument de autoritate în numeroasele polemici de care istoria filosofiei va avea parte de-a lungul secolelor, iar Anton Adămuț își ia crucea de exeget migălos, precizînd împrejurările polemice în care vorba a fost invocată drept alibí moral, menit a arăta buna-credință a celor care au pomenit-o. În mijlocul altercației docte, dictonul cădea ca un magister dixit al cărui cîmp oblăduitor, de cum era conjurat, îi așeza protagonistului pe umeri hlamida infailibilității teoretice. Cum să nu cîștigi cînd,
într-un duel de idei, declari că amiciția față de adevăr întrece respectul față de adversar?
În privința lui Anton Adămuț, profesorul universitar de la Iași e un posedat al cercetării sisifice. Are tabieturi de scormonitor în hîrțoage și reflexe de bibliotecar vicios. E drept, astăzi hîrțoagele au fost înlocuite cu fișiere pe laptop, iar sertarele cu fișe de lectură s-au mutat în memoria calculatorului. Dar, chiar dacă decorul în care își desfășoară oficiul livresc s-a schimbat, patima din spatele cercetării a rămas aceeași. Anton Adămuț e un vînător de chichițe de nișă, un apucat urmărind cu încrîncenare cum o temă sare dintr-o epocă în alta, metamorfozîndu-se după capriciul celor care o gîndesc. E atîta devoțiune erudită în răbdarea cu care „filează“ spusa, încît nu te poți împiedica să nu-l admiri. Variante, ocurențe, deformări, răstălmăciri – nimic pare să nu-i scape autorului în încercarea de a depista versiunile pe care proverbul le-a luat în timp.
În locul lui Adămuț, sastisit de alura bătătorită a glosei, ai fi lăsat-o în plata Domnului spre a căuta alocuțiuni mai scutite de stigmatul locului comun. Numai că Adămuț nu doar că nu e descurajat de sunetul de virtus dormitiva (însușire soporifică) din expresie (ce truc retoric ieftin să spui că, între veritas și amicitia, îl alegi pe primul!), dar pe deasupra se înhamă la un crîncen efort de răscolire a bibliografiei din arhivele europene. Cum el însuși declară, cartea „e de tot originală“, întrucît o exegeză atît de minuțioasă nu e de găsit nici în țară și nici în străinătate. Străbătîndu-i capitolele, nu poți decît să-i dai dreptate. De la Augustin cititorul e purtat la Paul Tillich, de la Cicero la Iustin Martirul, de la polemica Luther-Erasmus pe seama liberului-arbitru ajungi la polemica Nietzsche-Wilamovitz în marginea tragediilor grecești, Platon devine subiect de examen între Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, Gadamer te trimite la Tarski, iar Cantor, cu nebunia mulțimilor transfinite, vine în prelungirea lui Francis Bacon, dacă nu chiar în cea a lui Cervantes și Gracian – și toate aceste înlănțuiri se petrec în edecul proverbului din titlul cărții.
În Anton Adămuț se simte fermentul studios al omului de catedră. Oficiul universitar de pedagog viager i-a împrumutat alura unui pedant căruia modul riguros de a proceda i-a devenit a doua natură. Tocmai de aceea Adămuț nu este un eseist de idei originale, ci un comentator de distincții verificate, căci ce-l preocupă nu e lămurirea unor probleme în a căror drojdie a fiert sub somație internă, ci catalogarea precisă a unor ocurențe de tip lexical. Nu este un romantic cu capul în nori care se smucește spre a întrona un nou tip de gîndire, ci un spirit tacticos avînd pasiune pentru muchia mesei de lucru, un rucodelic ținînd cu dinții la principiul lucrului bine făcut: note de subsol, surse bibliografice, etimologii, unghiuri de interpretare, toate într-o enumerare strictă precum eprubetele într-un laborator chimic.
De pildă, Adămuț ia un fragment din Cicero în latină (lung de o pagină) și îl reproduce ad litteram în franceză și engleză, spre a-l pune pe cititor să distingă singur nuanțele din traducere, pentru ca în alt loc să redea interpretarea unui comentator de care nu au auzit decît cei din breasla celor inițiați în buchiile de aparat speculativ.
Se prea poate ca volumul să fie rezultatul unui seminar pe care profesorul, de-a lungul unui an sau al mai multora, l-a dedicat proverbului cu pricina. Oricum, a te înhăma de unul singur la o diligență care e atît de aspră sub unghiul erudiției pare un gest puțin plauzibil, mult mai probabil fiind ca desimea de informație să fi provenit din munca în echipă în cadrul unui seminar. Anton Adămuț e un autor cu bioritm lent, nu mi-l pot închipui grăbindu-se în actul scrisului, de aceea profesorul leagă paragrafele precum o făptură în al cărei marsupiu cuvintele, înainte de a fi puse pe pagină, sunt lăsate într-o gestație prelungă. Din categoria aceasta, a îndelung mistuitorilor, fac parte filateliștii, entomologii sau colecționarii de bagatele vetuste. Oameni obsedați de detalii infinitezimale, din puzderia cărora țes o pînză atît de fină, încît cititorul, excedat de pletora de citate, se încurcă în mormanul de informație.
În plus, Anton Adămuț are o înclinație vădită spre divagații de ordin erudit, a căror buclă, chiar dacă scoate cititorul din albia temei căutate, îl înviorează sub motiv că-l rupe de deșertul arid al comentariilor. Așa afli de viața lui Cicero, de biografia morbidă a lu Cantor, de martiriul lui Iustin Filosoful, de sursa poreclei lui Toma d’Aquino (boul taciturn), de conflictul lui Roger Bacon cu franciscanii, de nefericita expresie a lui Nae Ionescu, („căderea în cosmos“), sau despre „beția cumpătată“ (sobria ebrietas – p. 162), temă care i-a învrăjbit pe Bonaventura și Toma în secolul al XIII-lea.
Lui Anton Adămuț îi plac etimologiile, dar îi displac prețiozitățile, de aceea scrie firesc, fără excese de jargon irespirabil, și asta fiindcă nu-l preocupă stilul, ci acuratețea expresiei. În actul scrisului Adămuț nu vede un farafastîc stilistic, ci doar un mijloc de comunicare a cărui principală trăsătură trebuie să fie claritatea. Uneori e ironic (cînd scrie despre Nietzsche și despre ușurința cu care Wilamovitz, reproșîndu-i imprecizia filologică, o săvîrșește el însuși), alteori e malițios, cînd îl numește pe Noica un „teolog ratat“ (p. 9), dar de obicei Adămuț e sobru și calm, fără învolburări de dispoziție analitică.
Oricum, ironic sau serios, calm sau dubitativ, Anton Adămuț rămîne un autor pe calapod universitar, care nu iese din umoarea protocolară cu care tratează, uneori pînă la sațietate, problema aleasă. Un volum erudit, cu precădere analitic, în buna tradiție a tomurilor de exegeză, unde citatele, notele de subsol și trimiterile la comentatori alcătuiesc grosul cercetării.