În ziua de 10 noiembrie 2018, președintele Emmanuel Macron și cancelarul Angela Merkel au vizitat împreună vagonul de la Compiègne, acela în care se semnase, cu un secol mai devreme, armistițiul cu Germania, iar în 1940 capitularea Franței. Dar vagonul, nota bene, nu mai era cel autentic, distrus de hitleriști după victoria lor, ci o reconstituire fidelă a originalului – gest elocvent de recuperare, sub semnul reconcilierii foștilor adversari. Iată un bun prilej de a medita asupra refacerii unor repere ale trecutului, atunci cînd împrejurări nefaste s-au înverșunat să le altereze sau să le șteargă.
Prin războaiele și revoluțiile care au însîngerat întregul glob, veacul 20 a spart timpul în bucăți, creînd neîncetat fracturi de tot felul și impunînd, în aceeași cadență, reevaluări, reconsiderări, revizuiri, noi atitudini, noi criterii, noi abordări. Ca niciodată în trecut, cetățenii multor țări au fost siliți să se supună, de pe o zi pe alta, unor schimbări drastice în spațiul existenței lor, să renege astăzi ceea ce veneraseră ieri, să accepte inacceptabilul și să tolereze intolerabilul. Cu atît mai straniu va deveni peisajul atunci cînd, prin prăbușirea comunismului, lucrurile ar fi putut reveni la normal, dar n-au revenit decît parțial sau aparent. Era ca și cum un vas sfărîmat s-ar fi refăcut prin lipirea fragmentelor, dar urmele operației rămîneau vizibile și reușita, ca atare, precară.
Spațiul cel mai vast al restaurărilor și al remanențelor, într-o bizară și fraternă coabitare, îl oferă, neîndoielnic, Rusia. Se poate spune că e un spațiu proporțional cu imensitatea teritoriului ei și, simultan, cu durata regimului comunist, care a bulversat existențele a cel puțin trei generații. Stema Federației Ruse este, din nou, vulturul bicefal al imperiului țarist. Drapelul este, așijderea, tricolorul alb-albastru-roșu, instituit de Petru cel Mare, care se inspirase din steagul olandez. Dar steaua roșie în cinci colțuri, eliberată de sigiliul secerei și ciocanului, continuă să fie emblema armatei ruse și să strălucească pe turnurile Kremlinului. Melodia imnului de stat a redevenit, după un scurt interludiu, cea a imnului U.R.S.S., dotată însă cu un nou text, alcătuit la cerere de Serghei Mihalkov, același care, în 1944, compusese, în colaborare cu El-Reghistan, versurile ce îi proslăveau pe Lenin și Stalin. În mausoleul din Piața Roșie, mumia lui Vladimir Ilici doarme liniștită sub capacul ei de sticlă, visînd poate la cei opt ani cînd îl avusese alături pe Iosif Vissarionovici. Dar la 12 iunie, actuala Zi Națională a Rusiei, oficialii nu mai privesc defilarea trupelor din tribuna mausoleului, ci de pe treptele unei estrade provizorii, înjghebată în preajma monumentului funerar, care o strivește prin prestanță și masivitate.
Tot la Moscova, în deceniul 5, fusese dărîmată catedrala „Hristos Mîntuitorul”, spre a face loc unui grandios Palat al Sovietelor. Acesta ar fi devenit, conform proiectului, a opta clădire înaltă a capitalei, depășindu-le ca statură pe cele șapte deja construite (două ministere, două hoteluri, două blocuri de locuințe, plus Universitatea Lomonosov) și purtînd în vîrf o uriașă statuie a lui Lenin, al cărei braț întins ar fi putut susține un cal cu un călăreț. Stalin însă a murit fără a-și vedea împlinit visul, iar peste câteva decenii, pe locul rezervat colosului bolșevic, s-a reconstruit vechea catedrală ortodoxă.
În toate țările din Est „eliberate” de Armata Roșie au fost ridicate monumente comemorative. Care le-a fost soarta după 1989? La Praga, într-o piață centrală, trona pe un impunător soclu un tanc rusesc veritabil. După colapsul regimului comunist, umorul cehilor s-a tradus în inițiativa unor studenți, care într-o noapte au vopsit tancul în roz. Autoritățile l-au spălat a doua zi, dar tinerii și-au repetat operația nocturnă, impunînd astfel eliminarea din peisaj a simbolului detestabil.
La București, decenii de-a rîndul, monumentul ostașului sovietic a dominat Piața Victoriei de pe un soclu neobișnuit de înalt, care i-a inspirat lui Păstorel un catren nereproductibil. În deceniul 8, statuia a fost transferată într-o alveolă a Șoselei Kiseleff, întrucît pe vechiul amplasament ar fi fost periclitată de construcția metroului. După’89, opera sculptorului Constantin Baraschi, cu soclul redus la circa un sfert, a poposit la Pipera, într-un cimitir al militarilor sovietici. Pe grilajul incintei figurează crucea cu trei bare a bisericii ortodoxe ruse, deși printre cei care odihnesc acolo, cu stele roșii la căpătîi, se mai află și musulmani, și mozaici, poate chiar și atei.
Mai frămîntat a fost, la noi, traseul parcurs de Mormîntul Eroului Necunoscut. Acesta a fost strămutat în anii 1950, ajungînd din Parcul Carol pe aleea centrală a Mausoleului de la Mărășești. Pe locul disponibil s-a ridicat apoi mausoleul comunist, pentru construirea căruia s-a sacrificat și grota de la baza colinei, cu cei doi giganți străjuind o nimfă adormită. Romanticul ansamblu a fost dispersat, giganții fiind reinstalați în dreapta și în stînga aleii principale, iar nimfa exilată pe o peluză din Herăstrău! După 1990, Mormîntul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol și așezat inițial în preajma intrării, iar apoi urcat pe colină, în imediată și jenantă vecinătate cu mausoleul comunist, de care îl separă în ultima vreme un derizoriu zid de beton. Am dobîndit astfel o imagine elocventă a ambiguităților și ezitărilor timpului de față, în care trecutul totalitar își conservă nealterate unele embleme, iar prezentul recuperează istoria cu vădită timiditate.
În primii ani ai dictaturii comuniste, în București au fost date la topit numeroase statui „indezirabile”: Carol I, Ferdinand, Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Take Ionescu… Primele două erau opera celebrului sculptor croat Ivan Meštrovic. A scăpat, cvasi-intactă, o altă lucrare a aceluiași : statuia din granit a lui Ionel Brătianu, pentru bunul motiv că nu putea fi topită… Adăpostită, cîteva decenii, în conacul de la Golești, a fost redată văzului public după 1989, dar în alt loc decît cel inițial (spațiul verde dintre Spitalul Colțea și Ministerul Agriculturii), de astă dată pe Bulevardul Dacia, în scuarul fostei reședințe a premierului Marii Uniri. Statuia lui Lascăr Catargiu, reconstituită aidoma, nu și-a mai regăsit nici ea vechiul loc din centrul Pieței Romane, ci a fost plasată într-o alveolă a bulevardului omonim. Cît privește statuia lui Carol I, dispunem acum de o nouă variantă, lucrare a sculptorului Florin Codre, aptă prin raportare la creația lui Meštrovic să inspire multora nostalgii și regrete. De neînțeles rămîne faptul că pe soclul monumentului figurează o stemă a României Mari, cînd firesc ar fi fost să se afle stema Vechiului Regat, peste care domnise Carol I. Neglijență, ignoranță? Resemnat, îți vine să exclami: mulți vede, puțini cunoaște! Bine, cel puțin, că ne-am dispensat de statuile lui Lenin și Petru Groza.
Confruntarea trecut-prezent, restituirile și inovațiile afectează intens și domeniul toponimiei, la toate etajele acesteia. Încă din 1961, după denunțarea de către Hrușciov a crimelor staliniste, orașul bătăliei de pe Volga a fost rebotezat Volgograd, iar localități ca Stalino, Stalinsk, Stalinabad etc. și-au recăpătat vechile denumiri. La Paris în schimb, din preajma intrării principale la Louvre, cu colonada lui Claude Perrault, pleacă și astăzi „Boulevard Stalingrad”; francezii, carevasăzică, nu se joacă de-a „uite-l, nu e” cu amintirile istorice. După 1991, Leningrad a redevenit Sankt Petersburg, și tot astfel orașe ca Sverdlovsk, Kuibîșev și multe altele și-au redobîndit numele anterioare. Nu însă și Kaliningrad, din motive lesne de înțeles: ar fi trebuit să i se spună Königsberg ! La noi, în toponimia stradală, Bucureștiul a „actualizat” în 1948, la centenarul revoluției pașoptiste, denumirea unor bulevarde centrale : I.C. Brătianu, Take Ionescu și Lascăr Catargiu au devenit Bălcescu, Magheru și Ana Ipătescu. După 1989, singurul „expropriat” care și-a recuperat bulevardul a fost Lascăr Catargiu. Lui I.C. Brătianu i s-a oferit în compensație o altă secțiune a axei nord-sud. Pe axa perpendiculară au fost repuși în drepturi Carol I (fost Republicii) și Elisabeta (anterior 6 Martie, apoi Gh. Gheorghiu-Dej), într-un mod care atestă însă ignoranța noilor edili. Limita nominală dintre cele două artere, marcată clar prin unghiul obtuz de la intersecția cu Calea Victoriei, a fost mutată arbitrar la Piața Universității, Elisabeta răpindu-i astfel lui Carol o felie consistentă, cu edificii monumentale și cu patru prestigioase statui. Dar cine se mai încurcă astăzi cu asemenea detalii? Recuperarea patrimoniului nostru simbolic va rămîne încă mult timp sub semnul aproximației, al diletantismului și al jumătăților de măsură. Vasului spart i se văd lipiturile.