Ne-am propus să ne îndreptăm atenția, periodic, asupra unor reviste care apar în țară, fără să aibă, din păcate, o difuzare națională adecvată și să semnalăm articolele de interes. Începem cu Expres cultural (nr. 2), revista de la Iași, relativ recent înființată. Gellu Dorian, inițiatorul și organizatorul importantului premiu de poezie de la Botoșani, exasperat de atacurile imunde pe care a trebuit să le suporte, dă o replică celor care au provocat încă o dată scandal: „Urechiști și defăimători fără scrupule, justițiari și răscolitori abuzivi în opinia publică, ranchiunoși și frustrați, toți ceilalți, de la cei care au adresat scrisori primăriei și injurii la adresa U.S.R. și a președintelui ei pe site-uri, pe bloguri, în orice altă troacă de socializare unde încap astfel de lături, toți s-au adunat într-un cor de babe comuniste, pe tot atâtea voci, sub bagheta unor dirijori încruntați, în fața unor știme cu note false, au dat pe goarnă ceea ce au crezut ei că le va aduce un plus de imagine, fără să se informeze, așa cum am spus, unde trebuie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi scutit multă lume de a-și pune întrebări asupra calității acestui eveniment de importanță națională, care intrase în conștiința publicului ca unul de aleasă ținută, implicit morală. Dar dorința lor nu este adevărul, ci să murdărească, să insulte, să acuze pe nedrept.“ Tot despre Premiul Eminescu scrie și Nicolae Panaite, directorul publicației, iar părerea lui coincide cu a lui Gellu Dorian: „Un premiu poate impune și convinge, dacă este acordat celor care-l merită de către o comisie cu expertiză, compusă din cei mai experimentați formatori de opinie: teoreticieni, critici și istorici literari. Când laureații sunt autori de prestigiu, iar valoarea pecuniară este distinctivă, aprecierea crește exponențial. Premiul Național de Poezie «Mihai Eminescu» este cel mai important și râvnit din țară. El a fost acordat, în fiecare an, de un juriu a cărui competență este indubitabilă […]. Scriitorii care l-au obținut sunt, cu certitudine, paradigme ale poeziei noastre. El simbolizează, peste veacuri, cununa de lauri pe care o primeau aezii cei mai buni în Grecia antică. Dacă cineva se îndoiește de corectitudinea deliberărilor (e dreptul lui!), fie scriitor sau nu, se află într-o crasă eroare, din cauza umorilor proprii sulfuroase și a unor parti-pris-uri de bisericuțe.“ Despre felul cum se face omologarea autorilor literari români de astăzi și a cărților semnate de ei formulează opinii care se rețin Liviu Ioan Stoiciu: „O concluzie – la noi, în literatura scrisă în limba română, critica literară încă mai are mare putere, ea a impus cărți, le-a premiat, ea face ierarhii și liste cu «cărți ale anului» la nivelul Uniunii Scriitorilor (la nivelul filialelor ei, valoarea cărților premiate se mai relativizează, președintele filialei poate să facă «jocuri» și să influențeze juriile locale, dacă are jurii cu adevărat). Pot să observ că o poziție dominantă de mulți ani în acordarea calificativelor unei cărți o are săptămânalul România literară cu o conducere și o echipă de critici remarcabile (nu mai e nevoie să subliniez și înaltul patronaj critic al președintelui Nicolae Manolescu, care supraveghează cu succes și viața cărților). Dacă o funcție de șef (de editură, de filială, de revistă) impune cărți? În fruntea Uniunii Scriitorilor (a revistelor ei și a filialelor) sunt scriitori de valoare, cărțile lor se impun de la sine.“ Am citit și câteva comentarii critice interesante. Laurențiu Istrate e autorul unei cronici intitulate Pâlpâiri – satul românesc de tranziție sub lupa statisticianului de birou: „Cu romanul Pâlpâiri, Dan Lungu rămâne în mare parte în zona de confort a investigației sociologice pe care am întâlnit-o și în Sînt o babă comunistă, cu înclinări evidente spre anecdotic, dar umorul său capătă mai degrabă o nuanță palidă, spre deosebire de comedia dezinvoltă, dezinhibată, vulgară din Raiul găinilor sau din Băieți de gașcă.(…) Problema este că autorul nu acordă o atenție la fel de mare și personajelor secundare, care parcă sunt supuse unei rutine a relatării și a dialogului mecanizat. Dan Lungu își păstrează faima de bun povestitor și fin analist al societății, dar, în cazul acesta, nu și de creator de personaje complexe.“ În fine, un eseu amplu și convingător estetic despre lirica lui Emil Brumaru semnează Emanuela Ilie: „S-ar putea spune, fără greș, că adorația este un primum movens al textului erotic brumarian. Indiferent de retorica și de atitudinea dominantă (de la ingenuitatea reală sau jucată la nerușinarea fără perdea, de la misticismul cel mai profund la concupiscența cea mai vulgară), bărbatul este un adorator desăvârșit, neclintit de nicio revelație întoarsă. Baladele și idilele, rondelurile, sonetele și cântecele naive ale lui Brumaru nu devin niciodată ceea ce s-ar putea numi, cu o formulă a lui Geo Dumitrescu, madrigaluri răsturnate.“
Răsfoind revistele literare: „Expres cultural” (nr. 2, 2019)
