Preocuparea de a face oficialității comuniste concesiile pretinse cu o fermitate inflexibilă și de a păstra totuși (măcar ceva din) o individualitate artistică originară poate fi identificată la mulți scriitori în perioada postbelică. Mai exact, la toți scriitorii cu o conștiință a vocației lor. Iar soluțiile s-au dovedit a fi foarte diferite, de la o mimare a adeziunii și până la o aderare sinceră, realizată în urma unui tragic proces de autoiluzionare; de la plata unui fel de impozit – prin sacrificarea unei părți strict delimitate din operă – până la infestarea întregii opere cu o doză de substanță propagandistică; de la sinuciderea socială, prin abținerea totală de la orice manifestare publică, la o implicare frenetică în viața politică, cu speranța secretă de a obține din când în când, de la persoanele suspuse devenite binevoitoare, aprobarea pentru o exprimare ceva mai liberă.
Tudor Arghezi a recurs la următoarea soluție:
Nu și-a inventat alt fel de-a scrie. Dar a început să exhibe acele particularități ale scrisului său care conveneau regimului și să nu le mai cultive pe cele care iritau. El își manifestase de multe ori, spontan, în afara oricărei ideologii, o antipatie plebeiană față de clasele de sus. Această aversiune înnăscută (sau datorată unor complexe, este greu de stabilit, nu facem psihanaliză) și-a reactivat-o, iar apoi și-a valorificat-o la maximum, prezentând-o ca pe o dușmănie programatică față de „burghezo-moșieri“ și „exploatatori“. Și invers: mai vechea și notoria lui atracție pentru problemele religioase și-a reprimat-o până la a o face insesizabilă. (Iar uneori a dat de înțeles că atitudinea dubitativă din „psalmi“ – expresie dramatică a setei de dumnezeire – ar fi fost de fapt o formă incipientă de ateism!).
Ciclurile de poeme 1907 – peizaje și Cântare omului, publicate sub formă de volume în 1955 și, respectiv, 1956, au avut mare succes, dar un succes artificial (în genul „alegerilor“ pe care comuniștii aflați la putere le câștigau de fiecare dată cu 99,99 la sută). Au fost comentate elogios de toți criticii și istoricii literari, printre care G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea și Ov. S. Crohmălniceanu, au intrat în manualele școlare, au devenit piese obligatorii în recitalurile de versuri de la radio și televiziune. Aceste exorbitante cheltuieli de reprezentare nu le-au mărit însă valoarea.
Puțin semnificative din punct de vedere artistic, amplele construcții epico-lirico-propagandistice argheziene sunt un instructiv document de psihologie a creației. Ele dovedesc cu câtă seriozitate s-a angajat Tudor Arghezi în găsirea unei formule de colaborare sau măcar de nonbeligeranță cu autoritățile.
Asemenea redistribuiri de accente într-o creație literară nu rămân – cum poate crede autorul în cauză, mândru de abilitatea lui – fără consecințe. Ciclul de poeme 1907 – peizaje, de pildă, este și nu este arghezian. Arghezianismul și-a pierdut ceva esențial: gratuitatea. Când își exprima propriile lui sentimente față de oamenii din protipendadă, poetul își îngăduia luxul să o facă într-un mod capricios, în căutarea efectului estetic. Răutatea devenea un joc de-a răutatea, denigrarea se transforma în artă. Acum, însă, simțindu-se supravegheat de teoreticienii luptei de clasă, el trebuie să fie necruțător și prozaic în portretizarea „ciocoiului“:
„Trecând ciocoiul, ieri, prin arătură,/ Numai l-aud că zbiară și mă-njură./…/ Dacă e vorba să ne dăm pe față,/ Hoția de la curte și ciocoi se-nvață.// S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit.“ (Trecând ciocoiul).
Sunt cazuri în care poetul coboară până la versificarea unor teze marxist-leniniste, cum este aceea potrivit căreia revendicările celor „exploatați“, formulate pașnic, n-au eficiență și singura metodă de a obține drepturi rămâne violența:
„Ne-am plâns la stăpânire,-n deșert, că cel mai tare/ E cel umflat mai bine de pungi în buzunare./ Nu căuta dreptatea domnească, frățioare./ Ia-l pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.“ (Pe răzătoare).
Dar chiar și în secvențele cele mai elevate se simte – și aceasta strică totul – intenția de a satisface sau măcar de a nu contraria așteptările „tovarășilor de la partid“. Puținele comparații inspirate – cum este aceea, faimoasă, dintre extinderea incendiilor în timpul răscoalei și aprinderea lumânărilor una de la alta la Înviere – se pierd într-o masă de versuri tendențioase.
Ciclul Cântare omului nu are mai multă autenticitate, deși i s-au adus multe elogii (Tudor Vianu îl considera „una din cele mai de seamă contribuții literare ale socialismului la cultura lumii întregi“). Încă din momentul în care l-a proiectat, poetul putea să fie sigur de succes. În primul rând, avea să placă însăși ideea de a face apologia omului, întrucât proslăvirea – demagogică – a omului era la ordinea zilei. În al doilea rând, avea să fie apreciat caracterul monumental al întregii construcții, regimul comunist având obsesia monumentalității. Și, în al treilea rând, era imposibil să nu se observe – ca un semn de bună purtare a autorului – faptul că evoluția omului, de la constituirea limbajului articulat și până la descoperirea energiei atomice, era reprezentată pe baza unei scheme propuse de „materialismul dialectic și istoric“.
Rămânea loc și pentru arghezianism? Rămânea. Poetul specializat în celebrarea uneltelor simple și ingenioase putea să se desfășoare cu prilejul enumerării meritelor de născocitor ale omului. Ceea ce a și făcut, cu virtuozitate, însă numai într-un poem:
„Vicleanul ferăstrău,//Tovarășul și șoarecele tău,/ Care-și strecoară firul ca luciul de oglinzi/ În curmeziș, prin codri, și îi despică grinzi./…/ Ai născocit odată și o nimica toată,/ Cât ghimpele săracul,/ De mic și iute: acul;/ Și harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie și-aleargă pe marginea îngustă/ Și-mbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani.“ (Născocitorul).
În rest, el s-a conformat unor „indicații“ care nu i s-au dat în mod explicit, dar pe care le presupunea. În cele 30 de poeme care compun ciclul pot fi identificate, desigur, și sintagme de o remarcabilă plasticitate, așa cum la Casa Poporului ni se oferă privirii (dacă între timp nu s-au furat) și candelabre, lambriuri sau mozaicuri cu adevărat frumoase. Însă ansamblul are ceva iremediabil greoi, mohorât și de prost-gust. Cântare omului este o Casa Poporului în spațiul literaturii.
*
În redacția revistei România literară se mai păstrează și azi, cu evlavie, fotoliul în care a stat în 1962, când a vizitat redacția, Tudor Arghezi (revista se numea atunci Gazeta literară, după modelul publicației sovietice Literaturnaia gazeta). În timpul ședințelor de sumar, mă uit pe furiș la acel fotoliu și mi-l imaginez pe poet studiindu-ne ironic prin lentilele ochelarilor cu rame negre și ținându-și bastonul vertical, cu mâna dreaptă, ca pe un sceptru.
Eu n-am fost de față când a avut loc acea vizită (aveam cincisprezece ani și eram elev la un liceu din Suceava). Dar ulterior, în timpul studenției mele la București, l-am întâlnit întâmplător pe poet pe stradă, pe lângă Universitate, și, luându-mi inima în dinți, i-am spus:
– Dv. ați povestit într-o tabletă că, la vârsta de nouă ani, v-ați întâlnit pe stradă, față în față, cu Eminescu. Și țin minte exclamația dv.: „L-am văzut pe Eminescu!“ Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe un om care l-a văzut pe Eminescu.
Arghezi nu s-a arătat deloc încântat de această ideea a mea (cu care, sincer să fiu, credeam că o să-l cuceresc). S-a uitat ursuz la mine și mi-a dat o replică neprietenoasă:
– Adică eu sunt un intermediar?!
Apoi s-a urcat într-o mașină cu șofer care îl aștepta pe strada Edgar Quinet. Mi-am dat seama, tardiv, că fusesem, involuntar, nepoliticos. Din ceea ce spusesem se putea înțelege că Arghezi conta pentru mine nu ca poet, ci doar ca un om care l-a văzut pe Eminescu. Ar fi trebuit să-i spun cu totul altceva: „…țin minte exclamația dv.: «L-am văzut pe Eminescu!» Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe Arghezi.“
Despre mașina în care s-a urcat poetul după întâlnirea cu mine am aflat ulterior că îi fusese pusă la dispoziție, cu șofer cu tot, de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care se simțea probabil vinovat pentru marginalizarea poetului, din motive politice, în primii ani de după instaurarea comunismului). Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965, dar noul conducător al PCR, Nicolae Ceaușescu, nu i-a retras lui Tudor Arghezi acest privilegiu. Mai mult decât atât, la moartea poetului (petrecută la 14 iulie 1967), Nicolae Ceaușescu i-a organizat funeralii naționale și, în plus, a stat el însuși de gardă, la Ateneu, împreună cu alți înalți demnitari comuniști, la catafalcul lui Arghezi.
Țin minte bine momentul pentru că eu și prietenul meu, George Arion, ne-am dus la Ateneu să vedem ceremonia. (Fotografia pe care o reproduc, luată din „Fototeca online a comunismului românesc“, având cota arhivistică G248, înfățișează alt moment al funeraliilor.) Nicolae Ceaușescu și alți șapte nomenclaturiști făceau efectiv de gardă, stând patru pe o latură și patru pe cealaltă latură a catafalcului. Îi vedeam drepți și imobili, exprimând un respect fără margini față de trupul neînsuflețit, și m-am bucurat, cu o anumită maliție, că până și ei recunosc că un mare poet înseamnă mai mult decât un om politic, fie el și atotputernic. Nu-l cunoșteam decât pe Nicolae Ceaușescu, toată lumea își pusese în el mari speranțe. Aflu acum din ziarele epocii cine erau ceilalți șapte tovarăși smeriți: Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraș, Ilie Verdeț, Iosif Bank, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu.
