În cheie sarcastică

Devenit de cîțiva ani octo(genar), poetul Ovidiu Genaru e unul atipic. Dacă alți barzi vîrstnici au cultul trecutului ori cel puțin tentează, în perspectiva timpului scurs, un bilanț, d-sa le ocolește, după cum procedează și cu viitorul, acesta fiind abia menționat aidoma unei imagini asupra căreia se trage rapid draperia. Timpul suveran rămîne pentru poet prezentul. Și nu doar un prezent propriu, ci și unul în inserție socială, cu secvențe ale concretului în cheie sarcastică. Avem astfel a face cu tabloul babilonic al unui bloc de locuințe imens, cu viața sa de un prozaism echivalent unui mod de defensivă, unei cinice supraviețuiri. În locul nostalgiei față de cele petrecute odinioară, autorul devine portavocea acestui cinism generalizat. Se identifică cu fluxul său teribilist cum un substitut al afectului absent, cu păguboase urmări: „Vor fi bile rostogolite pe parchet/ Vor fi gîndaci de bucătărie din Asia./ Doar nu locuim în vid.// La șase vecinul dă găuri în pereți să atîrne/ Pozele de cununie./ Chiar și la cutremure mici astfel de/ Tablouri cad primele.// Cînd se blochează liftul ne aruncăm în gol./ Secvența cu omul plutind e foarte plăcută./ A fost preluată de CNN ca exemplu. (La opt). O nivelare, o existență standard în inconfortul său exhibiționist reprezintă aparenta dezindividualizare a eului auctorial care se înscrie în masa proteguitoare. Pînă la extremitatea anonimatului, asumată nonșalant: „Trăim fără nume și prenume./ Avem acte doar pentru/ Decesul colectiv./ Noi gloata formăm ceva compact materie presată/ Nu vișin înflorit. Un calup de proteine“ (ibidem). Mentalitatea e una a trupei militare ori sportive. Paradoxal, personalitatea e aici introdusă prin impasibilitatea cazonă care o sugerează prin contrast. Tactica eului e de-a se înfățișa antitetic. Totul, subliniem, sub egida unui prezent ne varietur. Întrucît relaționarea cu trecutul se limitează la o expediere geologică: „unda de șold a femeilor ca amintirea/ unor geologice valuri“ (Jurnalul din ap. 66 etaj 10). Sau: „Învelește-mă cu părul tău. Redă-mi peștera“ (ibidem). Cît privește inevitabilul sfîrșit, acesta apare figurat prin înfățișări mundane, cu o condiționare a ceea ce existența fizică îi impune: „Atunci cînd o să sune la ușă noi seniorii/ ținem morțiș ca moartea să fie perfect sănătoasă./ Să nu zacă la pat. Să nu fie lividă./ Să fie atletică“ (La opt). Neînstare a se despărți de habitudinile nu doar ale senzoriului, ci și ale senzualității, Ovidiu Genaru apelează la ele fățiș. Problema nu e a confruntării condiției existențiale cu cea thanatică, ci o cedare a celei de-a doua în fața celei dintîi cum a unei femei în fața bărbatului năvalnic: „Și totuși/ vino diseară coasta să-mi frîngi/ vino diseară acolo unde știi tu.// Bătrînețea bate pasul pe loc“ (ibidem). Orice transcendență e dată la o parte. Un materialism jucăuș pare mai util în acest dispozitiv al rezistenței imediate, al satisfacției trupești. Cu o sportivă umoare, Ovidiu Genaru bate pe umăr figurile sacre, încadrîndu-le cu naturalețe contextului d-sale liric: „Deși sporovăim pe balcon împreună/ despre sfîrșitul lumii/ totuși cu Domnul nu-mi permit să fim la pertu“ (ibidem). Nu fără cîteva confesiuni astrologic-pozitiviste, „pe șleau“: „Sunt scorpion./ Mi-a plăcut mult fizica și sexul“ (ibidem). Unele cu metaforice preciziuni: „Avem acest privilegiu/ să deosebim murmurul prafului depus/ pe mobila din dormitor/ de șoaptele eternității/ depuse pe tronul lui Dumnezeu“ (ibidem). Expierea? N-ar fi decît „permisul acela despre care bănuim că există/ și nimeni nu l-a văzut“ (ibidem). Sistematic în teribilismul d-sale, Ovidiu Genaru recurge la ipostaza de măscărici a propriei identități. Vecinii îl respectă ca „expert contabil“, după cum el însuși are inițiativa de-a se travesti într-un cow-boy: „Nu-ți fă griji pentru mine sunt înarmat/ trag de la șold ca americanii/ apoi întreb ce și cum./ Așa/ s-a scris în timp Codul Penal.// În fiecare noapte urlă un umanoid./ Mereu altul. Help. Help. În engleză./ Specia mea bagă cuțitul între omoplații speciei./ Pe caldarîm/ curge o vopsea roșie fără contur./ Se spală cu furtunul“ (ibidem). Opțiunea etică în strictă corespondență cu acestea nu e decît egoista retractilitate. „Ascunde-te. Taci mîlc./ Fii laș./ Altfel țara ta pierde un supraviețuitor“ (ibidem). Spre a-și revigora sarcasmul, poetul își întoarce periodic privirea spre turma umanității, de natură nedezmințit animalică: „Haita își reglează singură numărul./ Haita se purifică. Haita se regenerează./ Acest număr nu poate fi cunoscut. Darwin lucrează/ 24 din 24“ (ibidem). Pentru a urma cîteva exemplificări mai mult decît concludente. Scandalul sexual atrage ca un magnet: „Știe toată mahalaua: la tanti Tinca bunicul/ exersează cu capra/ unchiul trăiește cu soacră-sa/ taică-su și-a sedus nora/ finul își pipăie mătușa/ în balansoir/ cumătra se-mbîrligă cu nașul/ frate-su o spurcă pe vară-sa/ cuscra se linge cu țapul/ nepoata e lesbiană cu nașa/ cumnată-sa naște/ la ghenă.// Poliția sparge ușa cu berbecul./ Nu-i nimeni acasă“ (ibidem). Soluția? N-ar fi decît decizia ca speța noastră să nu mai prolifereze: „Sus avem tot ce ne trebuie: / crăpelniță ruj prezervative.// Nu vrem copii./ Ovulele/ române să moară în mamele lor.// Mamele lor/ ca mormînt pentru nenăscuții lor“ (ibidem). Poezia de o remarcabilă forță lirică a lui Ovidiu Genaru se află în tandem doar cu demonica viziune a unei Angela Marinescu. Cu deosebirea că producția autorului e (ușor) relaxată prin ludic, pe cînd cea a autoarei vădește un nihilism cabrat, fără rest. Sperăm ca, nominalizat de nu mai puțin decît de șase ori la un important premiu, originalul poet moldav să-l și primească în cele din urmă.