Adriana Babeți: „Nu sunt un crizolog de serviciu“

Cristian Pătrășconiu: Cum definiți o „criză a literaturii”? Dar o „criză a lecturii”?

Adriana Babeți: Cu toată părerea de rău, nu cred că ai găsit omul potrivit pentru un interviu despre cele două crize la care te referi. Și asta, pentru că pur și simplu nu cred că, formulate așa („criză a literaturii” și „criză a lecturii”), ele ar exista de fapt. Nici măcar în România. Uneori, însă, stau și mă întreb dacă nu cumva marea mea miopie (la propriu) îmi joacă feste (la figurat) și dacă un anumit tip de naivitate și de optimism care m-ar caracteriza nu alunecă uneori în orbire și chiar în cea mai crasă prostie. Dar nu mă las și insist.

C.P.: Carevasăzică, gândiți (mai degrabă) pozitiv, cum ar spune chiar și cei care detectează crizele. Sau, cum ar zice însuși Gheorghe Hagi, „să fim pozitivi”. Eu am vrut doar să vă provoc.

A.B.: Ai reușit. După părerea ta, ce e o criză? Ceva rău, nu? Când spui „criză economică”, „criză politică” sau „criză de cuplu” te gândești că vine iadul. Nu mă pot abține și o să urc puțin la catedră, din simplul motiv că am ținut cândva un curs pentru masteranzi, care se chema Identitate și criză și care avea drept suport o mulțime de romane central-europene. Am trudit ceva vreme la el. Deci aș putea fi creditată ca un mic crizolog de serviciu. Dar nu sunt așa ceva, tocmai pentru că încerc să văd în orice tip de criză o șansă de resetare, nu neapărat o catastrofă, nu un final, ci un proces, un posibil început. Să explic de ce: acolo unde unii percep criza ca dezastru absolut și se dau de ceasul morții, văicărindu-se și isterizându-se în public, alții (printre care mă strecor și eu) întrezăresc în criză mai degrabă ceva firesc, explicabil, care nu duce neapărat doar la dezordinea, dereglarea, blocarea și dezintegrarea unui sistem (asta ar fi criza în sens „clasic”), ci are și beneficii: o criză ne oferă și cel mai bun prilej să analizăm acel sistem atins de extenuare. Criza e ca un semnal de alarmă care ne scoate din inerție și devine astfel o incredibilă sursă de energie regeneratoare și de creativitate. Ce părere ai?

C.P.: Aici suntem – și eu, și dvs., și unii chinezi – pe aceeași pagină. La chinezi, într-unul dintre dialectele lor, criză se scrie, am înțeles, din două „părți”: una înseamnă „risc”, alta înseamnă „oportunitate”. Revin la oile noastre: atunci trebuie să ne îngrijoreze orice fel de criză a literaturii?

A.B.: Cum am spus deja: nu, câtuși de puțin. Nu orice criză. Literatura, în sensul de artă a scrisului (numai că aici ar putea începe zeci de discuții teoretice, care ar include, exclude sau nuanța termenul de „artă” și n-aș vrea să ne împotmolim) nu a intrat în nicio criză. Se scrie mult și bine, foarte mult și foarte bine, după cum se citește la fel de mult. Numai că trebuie avute în vedere toate suporturile pe care se produce sau se accesează literatura, nu doar cărțile sau revistele imprimate pe hârtie: deci toate tipurile de ecrane și monitoare. La care aș adăuga și formele de spectacol cu suport literar. Și nu mă gândesc doar la teatru sau operă. Când îi ascultăm pe Leonard Cohen sau pe Bob Dylan, ca să dau doar două exemple cunoscute, nu vibrăm și la poezia lor? Dar există – și nu doar după părerea mea – două cazuri în care ar trebui să fim îngrijorați de soarta literaturii și a lecturii, din cauza unor instituții: primul se leagă (nu numai în România) de o componentă didactică, și anume, de predarea disciplinelor literare în toate etapele școlarizării, inclusiv în universități, iar al doilea ține de factorii care ar trebui să medieze și să promoveze cititul (cu precădere în România). În ambele cazuri e criză în sens rău. Scăderea dramatică a ponderii disciplinelor umaniste în școli și universități e o realitate întristătoare pretutindeni. Spunea Roland Barthes că dacă, prin absurd, în universități ar trebui să se predea o singură disciplină, el ar alege literatura. Să stăm și să ne gândim ce se ascunde dincolo de cuvintele lui. În România acest tip de criză se acutizează prin dispariția dramatică a bibliotecilor și librăriilor.

C.P.: Să luăm exemplu, așa cum știm – cu date și fapte – de la un bun prieten comun, nu neapărat „modelul suedez” (cum eram invitați să o facem acum 25-30 de ani), ci „modelul argentinian”, nu?

A.B.: Te-ai gândit la Ciprian Vălcan, universitarul timișorean, filosoful cu trei doctorate și cioranolog împătimit. Ciprian s-a întors recent dintr-o călătorie în Argentina și tot ce a povestit m-a lăsat cu gura căscată, dar m-a amuțit pur și simplu povestea cu librăriile. Ai știut că numai în Buenos Aires există 735 de librării, orașul stând falnic pe locul întâi din lume după numărul de librării la 100.000 de locuitori: 25!? Ai știut că pe locul doi, la același capitol, e Hong Kong (cu 22 de librării la suta de mii de locuitori)? Ca să nu mai spun că El Ateneo Grand Splendid și-a adjudecat titlul de cea mai frumoasă librărie din lume. Sigur, nu putem compara Bucureștiul cu Buenos Airesul, ca mărime și ca tradiție culturală, dar cifrele astea ne spun totuși ceva. Cred că ar fi interesant de aflat și ce anume (din sistemul lor de educație) a dus la numărul impresionant de cititori și de cumpărători de cărți. Dar ca să revenim la oițele noastre românești, ca să știm pe ce lume ne aflăm aș recomanda spre lectură o carte excelentă, apărută recent la Humanitas: Cultura română pe înțelesul patrioților, de Mircea Vasilescu. O știi?

C.P.: Da, da. E o carte cu multe…dileme încurcate ale culturii române…

A.B.: Așa-i, dar pe care el reușește să le descurce. Într-unul din capitole („Lectura. O temă strategică fără strategii”), pe care l-am citit ca pe un thriller nordic, am aflat concret, pe bază de cifre raportate (dar prea puține, spune M.V.), pe bază de statistici și sondaje (foarte puține și vechi), cum stăm cu lectura în România. Văzută din perspectiva instituțiilor despre care am vorbit (școală, biblioteci, librării), stăm rău.

C.P.: De ce stăm rău? Cât de rău?

A.B.: În primul rând, spune Mircea Vasilescu încă din titlu, pentru că nu există o strategie asumată de instituțiile de resort – și îi dau dreptate. Sau, dacă uneori au fost schițate strategii (multe dintre ele, chiar bune, promițătoare), totul s-a spulberat din simplul motiv că nu avem continuitate în nimic. Și nici tenacitatea de a ne duce la bun sfârșit proiec­tele. E ceea ce ne aseamănă pe noi, esticii, spunea Czeslaw Milosz prin anii 1980 despre neputința asta comună de a ne mobiliza constant, cu un efort des­fășurat în durată, nu în salturi. Dar după 1989, în fostele țări comuniste cu care împărtășiserăm cam aceeași istorie, lucrurile n-au mai semănat cu ce se întâmpla și se întâmplă în România. Prea desele schimbări în ministere, incompetența, superfi­cialiatea, irosirea energiilor în acțiuni irelevante, toate se adaugă absenței cronice a unei strategii.

C.P.: O să spuneți (și vă dau dreptate până la un punct) că m-am blocat pe ideea de criză. Iată încă un argument în sprijinul unei asemenea aprecieri: există crize care țin de literatură de care ar trebui să fim bucuroși, pe care ar trebui să ni le dorim?

A.B.: Firește că există și așa ceva. Sunt crizele periodice care scot la iveală o anumită oboseală a literaturii. Ca orice formă artistică, și literatura intră periodic în inerție, se extenuează prin manierizarea unor stiluri sau prin supralicitarea unor teme. Atunci e nevoie de câte o punere în criză a ceea ce s-a perimat. Și asta se întâmplă fie printr-o mișcare brutală, de ruptură radicală și destructurare (cazul avangardei istorice și apoi al neoavangardelor), fie mai insidios, dar la fel de eficient. Da, crizele astea sunt foarte bune pentru literatură. Îi dau o nouă vigoare. O scot din lâncezeală.

C.P.: Și încă, à propos de criză – cum vă sună formula aceasta: „tinerii din ziua de astăzi nu mai citesc”?

A.B.: Ca o placă uzată. Până nu o să apară niște cifre cât de cât aduse la zi despre lecturile tinerilor (câți citesc, ce citesc, pe ce suport citesc, unde citesc, de ce nu citesc), nu mă las prinsă în capcana locului comun. Statisticile sunt treaba statisticienilor și a sociologilor. Treaba ministerelor interesate e să finanțeze aceste studii, iar a noastră, a celor care facem să ajungă literatura la tineri, fie că suntem profesori, librari, bibliotecari, editori, creatori de evenimente, fie că suntem scriitori, deci treaba noastră e să găsim cele mai atractive, cele mai vii forme de captat tinerii.

C.P.: În societatea informațională în care trăim (dacă nu cumva acest termen e deja depășit) este suficient ca literatura să fie scrisă pentru ca ea să ajungă la oameni?

A.B.: Un anume tip de scriitor hiper-egocentrat ar putea să-ți spună că pe el nu-l interesează dacă îl citește cineva sau nu. El scrie doar pentru propria lui plăcere și cu asta, basta. Se prea poate, deși… nu știu cum să zic. Dacă scrii numai pentru tine, atunci de ce vrei să ieși pe piață, de ce vrei să te expui public? În fine… Sigur că nu-i destul doar să scrii. După cum nu e destul nici să îți vezi cartea tipărită sau descărcată pe un ecran. Din clipa aia te preiau (dacă ai norocul) mediatorii literaturii și te scot cum știu ei mai bine pe piață. Chestiunea e dacă vrei sau nu să participi la dialogurile reale sau virtuale cu cititorii. Dacă i-ai făcut sau nu cărții tale un blog sau dacă ai pus-o pe facebook. Dacă te duci la întâlnirile cu publicul (lansări, dezbateri, conferințe, seminarii deschise ș.c.l.) sau stai închis în casă. Sigur că vorbim despre un întreg proces de marketare a cărții, de care ar trebui să se ocupe, în primul rând, editorii. Sau agenții literari (care la noi nu prea există). Și aici încep lucrurile să se complice. Apar cărți excelente, la edituri mici, fără forță economică, pentru care nu intră în discuție cheltuielile de promovare. În consecință, cărțile astea se cam pierd în drumul lor spre public.

C.P.: Altfel spus: e acum mai lung drumul de la scriitor și de la operele acestuia către public decât era acum două decenii, acum jumătate de secol ș.a.m.d.?

A.B.: Pe de-o parte, nu are cum să fie mai lung, câtă vreme mijloacele de a te informa despre un autor și o carte s-au înzecit și sunt mult mai rapide. Pe de altă parte, poți spune că drumul e totuși mai lung, în raport cu ceea ce era acum 50 de ani la noi, când cititul nu prea avea rival. Cartea nu putea fi concurată nici de film, nici de televiziune. Da, s-a citit aparent mai mult, dacă te-ai lua după tiraje, dar nici asta nu e neapărat elocvent. O carte de succes – nu neapărat o capodoperă – se vindea pe atunci ca un produs de lux, ca o cafea bună sau un Kent, pe sub mână, printr-un adevărat lanț de relații care azi pot părea desprinse dintr-un gag. Am scris în câteva rânduri despre „circuitul cărnii în cultură” (așa îi spuneam unei chestii jalnice), care mă aducea lunar în fața unor gestionare de rotiserii, amatoare de cărți. Ca să cumpăr un pui crud sau chiar doi, le duceam Cel mai iubit dintre pământeni sau Vraciul, pe care nu mai descriu cum le obțineam de la librărese. Și tot nu era destul: uneia dintre ele trebuia să îi țin și o mică lecție despre cartea cu pricina, acolo, în birouașul din spatele restaurantului: despre
ce-i vorba în roman, care-s personajele, ce învățături putem desprinde ș.a.m.d. Odată, cu nervii la pământ, nu m-am putut abține și am întrebat-o pe respectiva la ce naiba îi folosesc toate astea. Și mi-a răspuns înțepată că dă bine la o paranghelie de-a lor, dacă vine cumva vorba, să știi să spui două cuvinte despre Cel mai iubit… sau Șogun. Sau despre Adrian Pău­nescu. Tu ce desprinzi de aici, din țopenia asta?

C.P.: Că, vorba aceea, „viața este complexă și prezintă multe aspecte”. Eu am cumpărat Șogun împreună cu un pachet de creveți vietnamezi. Nu puteam lua romanul fără să iau și creveții.

A.B.: Bine ți-au făcut. Dar să revenim. Cred că facem o mare greșeală când ne pripim cu părerile despre citit. Noi ne mișcăm, totuși, destul de puțin, în nișele noastre, în bulele care ne protejează. Totuși, pentru că facem și publicistică (tu, mai mult) sau pentru că intrăm în contact cu un public foarte divers (asta aș fi eu), lucrurile se pot nuanța. Greșeala cea mai mare e că generalizăm. Ne sar în ochi un om, un caz, o situație și gata, am tras rapid o concluzie, fie catastrofală (e dezastru, nu se mai citește nimic), fie plină de speranță (uite, un fel de homeless vine în fiecare joi la un anticariat volant din Timișoara, îl ajută pe băiat să-și aranjeze cărțile și își poate lua gratis un volum; știi ce a cerut ultima dată când l-am văzut? Poeme de Bacovia). Dar nu toți oamenii străzii citesc și nici îmbogățiții peste noapte nu se dau de ceasul morții să pună mâna pe o carte. Și totuși, și totuși… Pentru că văd partea plină a paharului, zic că nu-i dracu’ așa de negru cum ni se pare în zilele mai proaste, când totul e dezastruos.

C.P.: Cum treci, de fapt, literatura dincolo de albia sa – una care, parcă, devine tot mai îngustă?

A.B.: Dacă te referi la cei care predau literatura, adică la cei care o dau mai departe spre cititori, aș începe cu profesorii, deoarece în mâna lor e prima cheie. Cum ar trebui să vorbești despre cărți unor tineri? Pun întrebarea și pentru mine, fiindcă și eu am predat și încă predau literatura, în diverse contexte, liceenilor și studenților. Să o faci să fie proaspătă, fragedă, vie, dovedindu-le celor care te ascultă că albia ei e de fapt foarte largă. Vorbesc, desigur, despre literatura de calibru, dar nu numai despre ea. Trebuie să ai la purtător o întreagă strategie de resuscitare și seducție, deoarece pentru mulți literatura pare a fi o literă moartă. Mă refer la cei care au dat cu ochii de ea întâi la școală și apoi, ca adulți, n-au mai prea avut chef s-o vadă. Dacă stau și mă gândesc bine, un adevărat profesor e un fel de reanimator, de parcă ar lucra la SMURD. Cum să scoți un text dintre fierotaniile cu „actant”, „eu liric”, „heterodiegetic” ș.a.m.d., în care l-au prins programele școlare? Cum îi faci unui poem sau unui roman respirație gură la gură până simți că încep să miște și autorul, și ascultătorii? Dar și aici lucrurile se complică. Depinde în fața cui ții orele astea de literatură, pentru că de acolo, din clasă, cred că începe uneori pofta de citit. Sau, dimpotrivă, nespusa lehamite.

C.P.: Concret, ce ați face acum dacă ați intra la ora de română a unei clase de informatică dintr-un liceu bun, unde elevii nu se omoară totuși cu cititul?

A.B.: Să zicem că aș suplini în caz de forță majoră un profesor. Mai întâi aș face un pic de auto-persiflare pe tema „bunicuța la catedră”, după care i-aș secera scurt cu o întrebare: „Măi, voi știți ce-i Metro?” Pun pariu că, dacă te-aș întreba și pe tine, ai zice că-i un supermarket.

C.P.: Chiar așa aș răspunde.

A.B.: Fatal error! E un roman-cult al generației foarte tinere, citit și răscitit până și în România. O distopie (Metro 2033, continuat cu Metro 2034) a rusului Dmitri Gluhovski, scrisă pe când el avea vreo 18 ani. Un roman editat în milioane de exemplare, tradus în nici nu știu câte limbi, inclusiv în română, făcut joc pe calculator și gata de ecranizare. Să nu crezi că eu am avut habar de el când m-a întrebat un elev dintr-a X-a, deștept foc și total dezinhibat, care participa la o întâlnire cu profesorii de ro­mână pe tema „Timișoara din cărți”. Mai întâi mi-a spus, fără să fie insolent, că multe din cele depănate de mine i s-au părut irelevante (chiar așa: irelevante!) și că genul de literatură memorialistică pe care îl tot pomeneam în scurta mea prelegere nu îi spunea prea multe. „Doamna profesoară, eu sunt născut în 2002. Sigur că la un moment dat, când o să îmbătrânesc, pe la 40 de ani, poate că o să vreau să citesc și ce a scris Camil Petrescu despre Timișoara, să văd cum era acum 100 de ani. Dar pe moment, nu”. Atunci, una din profesoarele din sală, vădit enervată, l-a întrebat: „Dar tu ce citești, dragă?” Și el a zis: Metro”. După ce ni l-a povestit puțin, a urmat o ploaie de întrebări nu despre roman, ci despre generația băiatului. Și am stat vreo două ore și l-am ascultat, de parcă noi am fi fost elevii și el profesorul. Multe am învățat atunci. Inclusiv am prins pontul cu Metro ăsta, pe care l-aș scoate la înaintare într-o clasă de mate-info, cum se zice. Sunt sigură că i-aș lăsa pe băieți cu gurile căscate și, profitând de uimirea lor, m-aș strecura rapid cu un fragment din Solenoid (știu exact care). Să fie clare următoarele lucruri: romanul rusului nu-i o capodoperă nici pe departe, dar e genul care îi face captivi pe adolescenți, chiar dacă îl descoperă prin jocurile de calculator. Și să fie la fel de clar că n-o să-i oblig să citească pentru ora viitoare Solenoidul lui Cărtărescu, dar niște poeme sau Nostalgia tot le-aș strecura, chiar dacă nu sunt în programă. Deci întâi de toate m-aș strădui să fiu credibilă pentru copiii ăia, să fiu vie, să scot predatul literaturii din râncezeală și plictis. Cred că știu cum se face asta, pentru că am ceva experiență, e drept, cu adolescenți oarecum selectați (fie liceeni, fie studenți), dar nu neapărat viitori filologi.

C.P.: Dar la un liceu tehnologic ce-ați face? La Liceul auto dintr-un mic oraș, să zicem, cum ați preda literatura?

A.B.: Seamănă a capcană, dar să știi că pot ieși din ea, deși întrebarea e perfect valabilă și răspunsul, greu de dat. Fii atent ce i s-a întâmplat unui fost doctorand de-al meu, profesor de română la un liceu auto din Maramureș. Venea încă la noi, la Litere, la masterat și își blestema zilele din cauza derbedeilor din clasele mari. Ce literatură să predea? Problema era să reziste cu nervii până la pauză. Voia să îi dau un sfat. Și pentru că aveam un curs despre periferic, unde o inclusesem și pe Ioana Bradea cu Băgăul ei, i-am zis să-l pună pe ăl mai mare golan să citească în fața clasei cu voce tare câteva paragrafe. Nu îți poți imagina ce succes a fost și cum s-a schimbat raportul de forțe, într-atât încât băiatul cu pricina, care a citit până la pauză non stop din carte (mai sărind peste unele fragmente care i se păreau prea filosofice), a zis în final ceva de genul „Apăi, dom’ profesor, dacă aș fi știut că așa-i literatura română meream drept la filolojie”. Precis că băiatul ăla n-o să citească în viața lui Proust, dar ceva-ceva acolo, un beculeț i s-o fi aprins, iar profesorul nostru s-a împrietenit cu viitorii meșteri auto, a mai ieșit cu ei la o bere, i-a pus să-și vadă de lecturile pentru bac și totul s-a terminat ca în filmele americane. Asta s-a putut și pentru că elevii ăia n-aveau altă treabă decât să meargă seara acasă și să le spună părinților ce tare a fost la ora de română. Iar tații să dea fuga îngroziți la Inspectoratul școlar și să reclame ce porcării fac îngerii lor de băieți la școală.

C.P.: Ce faceți dv. (cum faceți și alături de cine) pentru a aduce literatura alături de alți oameni, pentru a induce tinerilor plăcerea de a citi?

A.B.: În afara orelor de curs, unde mă străduiesc să îi fac părtași pe studenți la tot ce spun (îi întreb, mă întreabă, deci e dialog, nu monopol de vorbire), particip cu dragă inimă ori de câte ori sunt invitată la tot felul de acțiuni care promovează literatura și lectura. Și nu vorbesc doar despre lansările de carte pe care am încercat (cât s-a putut) să le dau puțin în clocot, ca să nu sune a parastasuri. Mă refer la campanii de lectură mari, rezistente în timp și cred că destul de eficiente. Unele au fost organizate de fundația pe care am condus-o, în parteneriat cu revista „Orizont” și cu Filiala locală a Uniunii Scriitorilor („Timișoara citește”, „Timișoara în cărți”, „Transport ieșit din comun: literatura pe roți”, „Cafeneaua literară Danilo Kiš”, „Cu burta pe carte”, de pildă). La altele am participat cu mare plăcere și cred că și cu un oarece spor. Amintesc doar câteva, din ultimii ani: acțiunile de mare impact public ale Bibliotecii județene „Sorin Titel”, unde se dezlănțuie imaginația directorului Tudor Crețu. Vă puteți închipui o piață foarte mare din buricul orașului plină cu sute de oameni care citesc la microfon din opera unor poeți timișoreni dispăruți? De la notabilități la deținuți din penitenciar, de la elevi la pensionari și jandarmi. Asta-i Concentrica. Sau FILTM, Festivalul Internațional de Literatură, organizat de Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald, Oana Doboși și Raluca Selejan (director – Robert Șerban). Sau Pașaportul cultural, inițiat de Fundația Kratima (Camelia Mingasson) pentru sute de liceeni, în fața cărora am vorbit despre așteptare și nerăbdare, despre întâlniri și despărțiri, despre iubirile imposibile sau despre a fi „între”. Dar cum să nu-i pomenesc pe câțiva din inimoșii profesori timișoreni (Elena Jebelean, Corina Costea, Adriana Olariu, Ileana Crașovan, Viorica Gyövai) sau din Caransebeș (Sanda Bistreanu, Petrișor Rada, Cornelia Grecu, Monica Iacobescu, Isabella Ghera, Sorina Jurj), care adună zeci de elevi în jurul unor scriitori-invitați? Sau cum să nu le pomenesc pe cele două bufnițe timișorene în a căror librărie nu-i zi să nu se întâmple ceva spectaculos?

C.P.: Ce faci și mai ales ce NU trebuie să faci atunci când lucrurile nu ies bine de la început, când opacitatea e mare sau când simți că ea crește? Ce faci când te lovești de refuz, în mod constant? Și, repet, mai ales, ce NU trebuie să faci în asemenea situații?

A.B.: Dacă crezi în ceea ce faci, dacă simți că povestea asta cu bătăliile pentru citit e parte din datoria ta față de oamenii din jur, atunci n-ai voie să cedezi și să obosești. Nu trebuie să-ți pierzi speranța că ai putea schimba ceva prin micul tău efort, chiar dacă unii te sfătuiesc să îți vezi de treburile tale și să nu te mai irosești, fiindcă nu mai ai mult timp de pierdut. Să nu îmbătrânești pe dinăuntru, înăcrit și plictisit. Da, asta-i: să nu îmbătrânești urât pe dinăuntru.