Pacea sufletului

Crecorie Massa s-a trezit dintr-odată singur. Nici Dumnezeu, care era mai tot timpul cu el, nu se mai simțea prin preajmă. Pînă atunci crezuse că singurătatea e idealul vieții lui care i s-a împlinit din toate punctele de vedere. Pe restul, sute și sute, poate mii, le-a ratat.

De mic și-a pus în gînd să fie alături de oameni. Nu știa el, pe atunci, ce sunt cu adevărat oamenii, de ce sunt atît de mari și de diferiți, de ce nu seamănă cu el și de ce, de cele mai multe ori, se ceartă. Dar asta nu l-a împiedicat să se apropie mai întîi de profesorul pensionar, pe care l-a urmărit de cum a făcut ochi și mama lui l-a dat jos din landou. Așa i-a spus cînd s-a apropiat de el și i-a numărat (știa să numere de la un an și jumătate!) cei o sută șapte, da, o sută șapte de negi de pe obraz: cei mai mulți erau în jurul ochilor, ca niște ciorchine de pomișoară, cu bobițe mici și vineții la culoare. Nu știa că se numesc papiloame. Dar nici nu l-a interesat atunci acel om, despre care nu știa mai nimic, ci doar că iese din blocul de vizavi în fiecare zi și trage după el o lesă, la capătul căreia nu avea nimic. Vorbea singur, încet, uitîndu-se foarte des în urma lui, să vadă dacă presupusul cîine mai este acolo, la capătul lesei. Se mai oprea și se întorcea la capătul celălalt al lesei, se apleca și, într-o punguliță pe care o avea în buzunar, aduna posibilele lesturi lăsate de cîine. Apoi mîngîia capătul sforii și-și continua drumul.

În acea zi, cînd s-a apropiat de profesorul pensionar, de altfel un om prezentabil încă, drept și sigur pe sine, supraponderal, a scăpat de sub supravegherea mamei lui, care avea treabă la bucătărie – pregătea o tartă cu prune. Avea puțin peste trei ani. Luase din casă cordonul de la un capot al mamei lui și a ieșit afară pentru a se apropia de acel om, pe care l-a crezut, din capul locului, altfel. Și era, negreșit, altfel decît toți ceilalți oameni, care treceau unii pe lîngă alții nepăsători, grăbiți, livizi unii, alții cenușii la față, triști și îngîndurați. Acei oameni nu-i stîrniseră curiozitatea pe care i-o stîrnise profesorul pensionar. Trăgînd cordonul după el, uitîndu-se fix la spatele drept al celui din față, copilul s-a apropiat foarte mult de bătrîn. Acesta a întors capul, să vadă dacă la capătul lesei lui mai este cîinele: era doar în mintea lui, desigur. Dar, văzîndu-l pe copil imitînd ceea ce el făcea cu o regularitate de ceasornic, zilnic, devenind indiferent pentru ceilalți oameni de pe stradă, care-l considerau nebun, bătrînul s-a oprit și a făcut ochii mari, a schițat un zîmbet, nu uitîndu-se la copil, ci la capătul cordonului din diftină colorată în bej, plină de floricele mici, albastre ca de Nu-mă-uita, și a spus: „Vai ce cățel frumos! E un Terrier.” Crecorie habar n-avea de rasele de cîini. „Al meu este Labrador”, a mai spus bătrînul. Nici asta nu știa copilul, ce e aia un cîine Labrador. Dar a intrat în jocul bătrînului. Și asta a făcut pînă aproape de vîrsta de șase ani, cînd a văzut că de pe ușa din blocul de vizavi, după mai bine de o lună de absență a bătrînului, era scos un sicriu. Mama lui a răsuflat ușurată, cînd a văzut că fiul ei a renunțat la acea joacă absurdă, ce părea a fi o predispoziție spre alienare. Dar n-a fost așa, pentru că fiul ei, după ce a mers la școală, a devenit extrem de sociabil, agil și prietenos cu toți colegii. Și asta pînă în clasa a șaptea, cînd a trebuit să întrerupă școala, din cauza unei boli rare, de care n-a scăpat decît după doi ani. A trebuit să-și facă restul anilor de școală la fără frecvență. N-a intrat la liceu. S-a orientat imediat, ca să nu mai piardă anii de studii, la o școală profesională, pe care a absolvit-o ca elev fruntaș. Ceea ce l-a avantajat la angajarea la un laborator al unei fabrici mari de substanțe chimice, care luau drumul străinătății. Sau așa îi plăcea lui să creadă, că ceea ce făcea el acolo ajunge pe mîini din alte țări. Era cel mai bun coleg. Își făcea prieteni din te miri ce relație, fără să se intereseze cine e noul prieten, ce-a făcut, ce face, ci, pur și simplu, și-l adăuga în lista lui lungă de prieteni. Dar cum era ambițios din fire, curios să afle cît mai multe lucruri și cîți mai mulți oameni, s-a înscris la liceu, tot la fără frecvență, pentru că-i plăcea să cîștige bani, să aibă salariul lui, să nu depindă de buzunarele părinților. Cînd a terminat liceul, numărase pe lista lui lungă peste o sută de prieteni. Nu i-a uitat pe nici unul. Își făcuse în așa fel programul, încît se întîlnea măcar de patru ori pe an cu fiecare. Nu conta ce vorbeau, important era că nu se uitaseră între timp și că între ei se închegase o prietenie ce părea a dura pînă la capăt. Nici nu se gîndea pe atunci ce putea fi „un capăt de prietenie” sau pur și simplu sintagma „capăt de viață”. El trăia pur și simplu. Totuși, de la un timp, după ce a părăsit laboratorul de la fabrica aia mare și nesuferită, intrînd ca suplinitor în învățămînt, și-a mai rărit dintre prietenii care rămăseseră în clasa de jos, cea a profesionalilor, ce mai, limitați și șterși, deveniți neinteresanți. Mai avea doar cîțiva foarte apropiați, cu care își împărțea timpul. Și-a dat seama că e mult mai bine așa, iar prietenia nu poate fi o monedă de schimb între oameni, ci doar între suflete. Citise asta în Aristotel, pe care i-l recomandase un prieten din deltă, care avea o bibliotecă în care a descoperit căile sigure spre viitorul lui.

Nu-l mai satisfăcea școala, profesoratul, suplinirea, elevii aceia mediocri și fără viitor. De asta s-a molipsit de la prietenul din deltă, care, la rîndu-i, era și el profesor, dar care, la un moment dat, s-a decis să facă o facultate. Asta ar fi bine să facă și el, și-a spus Crecorie, care părea a imita gesturile progresiste ale celor mai apropiați prieteni, pe care dorea să-i depășească și să le demonstreze și astfel că sunt mai slabi decît el. El avea doar haz și reușea să se facă apreciat prin tot felul de glume, de farse, la care s-a dovedit a fi meșter. Rîdea sănătos și molipsitor. Și așa, peste cinci ani, au terminat amîndoi facultatea, la fără frecvență: prietenul din deltă a făcut fizica, iar el a ales, habar nu avea nici acum de ce, doar ca să fie mai presus de prietenul său, fizica cuantică. Și asta pentru că se gîndea la un viitor în cercetare, nu în învățămînt, cum i-a spus prietenul său, dornic să se specializeze în domeniu, care avea vocație pentru așa ceva.

Prietenul lui din deltă, pasionat de literatură, la un moment dat, după ce a terminat facultatea și a continuat să predea, a început să scrie. Mai întîi proze scurte, apoi romane. Sau mai curînd fragmente de romane, pe care dorea să le închege într-un stil à la Kundera, pe care-l citea în original, cărți puse la dispoziție de un profesor de la facultate, incomod, dar extrem de plăcut în tot felul de dialoguri. Crecorie a încercat și el să scrie. Tot proză. Dar el a început direct cu un roman, scris pe paginile dictando, mari, A4, ale unui caiet studențesc. I l-a citit prietenului său din deltă și acesta l-a încurajat, dar a spus să-l arunce, să uite de el, că e într-o manieră depășită, à la Tel Quel, așa cum scria la început Le Clezio, acum în vogă. Se vedea că Crecorie îl citise pe scriitorul francez, din traducerile care apăruseră în acea perioadă, și nu putuse să se îndepărteze de modalitatea lui de a aborda un subiect banal, cum era cel din Proces verbal sau Potopul. Dar el nu l-a ascultat, considerîndu-l pe prietenul lui din munți invidios. A trimis romanul la concursul unei edituri din București și s-a trezit peste un an publicat. Avea talent, ce mai! Ceea ce l-a înfuriat pe prietenul lui din deltă, care a renunțat la proză și s-a apucat să scrie poezii. Dar nu i-a spus nimic lui Crecorie, că acesta s-ar fi apucat imediat de scris poezii. Încît relația lor a început să scîrțîie. Însă nu într-atît, cît să nu-i găsească împreună, cu urechile lipite de aparatul de radio, în ziua de 17 decembrie 1989, cînd s-au hotărît să plece la Timișoara, să facă și ei revoluție. Ceva, poate frica, poate circumspecția, nesiguranța, cine știe ce, l-a oprit din elanul lui revoluționar pe prietenul din deltă, încît nici Crecorie nu a mai vrut să plece să-și facă un destin de revoluționar, că dizident s-a autointitulat din chiar clipa cînd s-a tras primul foc de mitralieră pe malul Begăi. Și mai ales că pentru unul dintre cei mai buni prieteni din oraș urma, peste cîteva zile, cununia civilă. „Țara arde și baba se piaptănă”, a spus prietenul din deltă. Văzînd că acel prieten, mai june decît el s-a căsătorit, de ce nu ar face și el, Crecorie, bărbat în toată firea, același lucru, în cinstea libertății cîștigate pe 22 decembrie. Încît și el s-a decis să-și pună pirostriile, cu o prietenă, evident, pe care o cucerise cu glumele lui, abandonînd-o pe prietena acesteia cu care el, Crecorie, a prietenit mult timp, că toată lumea credea că se vor căsători. Din acel moment s-a schimbat totul, la o sută optzeci de grade. Prietenul din deltă îi lua în rîs pe cei doi, ori de cîte ori îi vedea prin oraș, ca niște perechi de porumbei cu aripile înnodate. Dar Crecorie nu era rău de scîrbă și făcea și el haz de necazul prietenului din deltă, care, față de el, cîștigase, pe nesimțite parcă, o oarecare notorietate în rîndul poeților din țară, dar și al profesorilor de fizică, care aveau rezultate foarte bune cu elevii lor la tot felul de olimpiade. Ar putea-o cîștiga și el, desigur – satisfacție profesională, de care Crecorie, așa a crezut cînd prietenul lui din deltă s-a lăudat, ducea lipsă. Sau mai curînd, din invidie, așa i s-a părut atunci.

Și din acel moment s-a pus pe treabă. Și a făcut totul să-l ajungă din urmă. El, care avea un roman publicat și o activitate de cercetare în sute de proiecte – nu toate definitivate, dar în derulare –, posibil să-i aducă faima pe care și-o dorea, nu era în stare să prindă din urmă și cele mai mari genii în domeniu ale țării? Ba bine că nu! S-a înscris la doctorat. Ceea ce i-a deschis porțile spre un carierism ce depășea cu mult ambițiile modeste ale prietenilor săi, rămași în spațiul gloriilor locale. A intrat pe filiera academică. A descoperit, în urma unor asidue cercetări, lucrînd chiar și în laboratoarele de la Măgurele, „segmentul cuantic indivizibil”, care a fost vîndut de statul român celor de la NASA, din spusele lui, adăugînd, în laudele sale, printre buze, că a ajuns, pentru această descoperire, pe lista scurtă a Premiului Nobel. Presa nu a scris nimic despre aceste succese ale lui, că, odată ce a intrat în contact cu NASA, totul a devenit, nu-i așa, secret de stat, el fiind, pentru aceasta, primit în Academia Oamenilor de Știință. De aici înainte și-a căutat prieteni numai în mediul academic. A făcut chiar un grup cu care se va întîlni timp de douăzeci de ani la o cabană din munți, oferind cu generozitate tot ce putea obține pe gratis de la foștii lui prieteni, care-și făcuseră în turism un rost. Perechea Massa, Crecorie și Bobița, era foarte iubită și respectată de prietenii lor de peste tot din țară. Primeau daruri, pe care le apreciau în funcție de unde au fost cumpărate, de la Viena sau Paris, din Dubai sau Londra, ori de pe Wall Street sau de pe Picadilly – nu le apreciau cîtuși de puțin pe cele ce erau cumpărate de la Istanbul sau din Antalia. Nu, astea nu! spunea Bobița, aruncîndu-le cît colo.

Viața lui Crecorie luase un avînt de neimaginat. Prosperase și nu mai avea ochi pentru cei din jur. Cînd prietenul lui din deltă nu i-a mai răspuns la telefon, s-a dus la el acasă, pe unde nu mai fusese de cînd gustase din glorie, să vadă ce s-a întîmplat. A aflat de la mama acestuia că a plecat în străinătate, că nici ei nu i-a spus unde se duce, și așteaptă zilnic vești de la el. Cînd Crecorie a aflat, mult mai tîrziu, că este profesor la Harvard, a simțit un gol în stomac. El nu știa engleza, și răbdare să o mai învețe nu mai avea, ca să-l poată urma acolo și să-l depășească. Nu timpul era problema lui, ci lipsa totală de talent pentru limbi străine. Știa totuși franceză și spera să se perfecționeze, pentru a ajunge măcar la Sorbona. Bobița îl sîcîia la cap că nu este în stare să se mute undeva într-o țară, de unde, de pe poziții foarte înalte, să le dea cu tifla tuturor neisprăviților de prieteni. Acesta era scopul ei. Și eforturile lui Crecorie, în acest domeniu, s-au dovedit a fi în zadar.

Nemulțumirile au făcut-o pe Bobița să se urce în avion și să se ducă la o prietenă a ei, care locuia la Paris, din brațele căreia i l-a luat pe Crecorie, cînd a decis să se mărite cu acesta. Dorea să stea acolo, să nu se mai întoarcă.

La început, lui Crecorie i s-a părut că e o glumă, pe care Bobița, constatase după trei luni Crecorie, o luase în serios. Nu-i mai răspundea la telefon. A decis să urce în avion și el și să se ducă la Paris. Mai avea de lucru la un eseu de cercetare, pe care dorea să-l publice într-o revistă din America. Încît a trebuit să mai amîne încă o lună plecarea. Dar boala lungă, moarte sigură.

De la Paris, Bobița a plecat în altă parte. N-a spus nimănui unde. Nici măcar prietenei ei, care știa că a plecat în țară, așa cum i-a spus lui Crecorie, cînd acesta a ajuns la ea, la Paris. Era clar: Bobița l-a părăsit, dorind să trăiască în altă lume. Dar cu ce? Cum? Unde? Erau întrebările pe care Crecorie i le-a pus timp de o lună prietenei de la Paris, printre sesiunile lungi de amor cu aceasta, fată care-l iubise înainte ca Bobița să pună mîna pe el. I-a spus cum a procedat Bobița, atunci cînd l-a agățat: a fost pusă pe urmele lui de securitatea ceaușistă, și atît de mult i-a plăcut de tine, încît te-a vrut de soț – i-a spus prietena, căreia nu i-ar fi displăcut ca renumitul academician, Crecorie Massa, să rămînă cu ea. Asta i-a sugerat, la un moment dat, cînd erau în tensiuni, și Bobița, care a știut de prietenia lor.

Ce s-a ales din toate prieteniile pe care le-a închegat Crecorie? Praful. De pe vremea cînd încă era cu Bobița, deși dorea din tot sufletul să fie cu prietenii pe care-i aduna la cabana din munți, la intrigile soției, mereu pusă pe harță cu toate femeile din grupul de prieteni, a început să-i rărească, să-i facă pe aceștia, de fiecare dată, în ultima vreme, să plece acasă obosiți, stresați de mofturile celor doi. Și așa s-a trezit acum singur. Nimeni nu-i mai răspundea la telefon. Unora le scrisese că e foarte bucuros că a scăpat de așa prieteni, că abia acum se simte extraordinar, că oricînd își poate face alți prieteni din clase sociale mult mai elevate, nu numai din țară, ci de peste tot din lume. Condescendența lui căpătase acum un fel de monstruozitate socială, încît mai toți se fereau de el, îl evitau. Chiar și la întîlnirile de la Academia Oamenilor de Știință ridica tot felul de probleme și inventa intrigi, care, pînă la urmă, l-au marginalizat. A ajuns chiar și la Comisia de Onoare a Academiei. Nu pentru că aceasta l-ar fi chemat pentru atitudinile lui ciudate, ci pentru că el a cerut o analiză exactă a colegilor lui, care-i blochează interesele, că în academie există o ocultă, care dorește să-l scoată din sfera științifică. Alte și alte invenții, care i-au pus în gardă pe toți. Nici acum nu mai era în relații prea bune cu colegii lui, academicienii, chiar dacă lucrările sale erau foarte apreciate peste tot pentru noutățile pe care le aducea în domeniu.

Îmbătrînise parcă dintr-odată. Cînd se uita în oglindă, îl vedea de partea cealaltă pe profesorul pensionar, cel pe care-l imitase cînd avea trei ani. Brusc și-a adus aminte de el și i-a venit pe loc o idee: ce bine ar fi să-și ia un cîine. Dar nu orice fel de javră. Unul cum n-a mai văzut orașul în care locuia. Un Husky. Da, ar fi bine un Husky, unul Siberian, cu blana roșcată. A mai căutat și alte rase. Japenoezi, de exemplu. Ce-ar fi să-i ia un Akta Inu. Nu, că arată ca un maidanez. Shiba Inu. Are și directorul de la bancă, Ivanovici, cu care nu vrea să concureze nici într-un fel. Și arată ca o vulpe cu coada scurtă. Un Spitz Japonez. Acesta i-ar fi plăcut Bobiței. Dar cine știe pe unde mai tremură, în alcovul vreunui ayatollah, pe la Dubai. S-o ia dracul! Nu merită ea un cîine atît de scump. S-a uitat și la un Labrador, că așa avea profesorul pensionar la capătul lesei lui. Da, mai bine un Labrador. Husky este prea pretențios și lasă mult păr. Și și-a cumpărat un Labrador, unul alb, un Retriever, adus tocmai din Canada. O să-l ducă zilnic să se scalde în lacul din apropiere. O să prindă pește și n-o să mai aibă bătaie prea mare de cap în privința hranei. Și este foarte atașat de stăpîn. Asta îi lipsea lui acum, pe cineva care să se atașeze de el, să
nu-l mai părăsească și căruia să-i spună poveștile lui. De mult n-a mai scris nimic. O să înceapă un jurnal, unul cum nu s-a mai scris pînă la el. Mai avea în cap cîteva subiecte de romane, pe care le va scrie și publica. Căuta o cale de răzbunare și credea că prin literatură acest lucru poate fi făcut fără a bătea prea mult la ochi. Cine mai citește acum literatură? Vacs! O să vadă el.

Ieșea în fiecare zi cu cîinele. Lăsa lesa cît era ea de lungă. Nu mergea în aglomerații sau în parcul unde ieșeau frecvent cei care aveau cîini și doreau să socializeze. El nu dorea să meargă acolo. Se ducea pe malul lacului, unde cîinele lui alb, mare și frumos, înota și ieșea din cînd în cînd cu cîte un pește mare în gură, îl mînca cu nesațiu, după care sărea iarăși în apă. El, Crecorie, avea suficient timp să se gîndească la scrierile sale. Cercetarea nu-l mai preocupa. Era și prea bătrîn pentru asta, încît memoriile în domeniu și jurnalul erau cele care-i satisfăceau zilnic preocupările sale.

Ultima dată cînd a ieșit cu cîinele la plimbare a trecut, din curiozitate, prin preajma parcului, unde zeci de persoane își scoseseră dulăii la plimbare, să alerge, să-și consume energiile și să umple iarba cu rahați de toate culorile și dimensiunile. Mergea nepăsător înainte, iar cîinele, la capătul lesei, lăsată în toată lungimea ei, pășea liniștit și plictisit, amușinînd din depărtare feromonii eliberați de cățelele în călduri, care erau la acea oră în parc. Unele își găsiseră parteneri și se întorlocaseră, în admirațiile stăpîinilor, cărora le luceau ochii de bucurie, iar imaginațiile le creau și lor un apetit sexual ce făcea să le strălucească ochii cînd se încrucișau cu ai vecinelor. Nu știu cum s-a făcut că, la un moment dat, cureaua lesei s-a desfăcut, iar Labradorul Retriever al lui Crecorie a scăpat și a luat-o întins spre acolo de unde venea mirosul de cățele în călduri.

Crecorie pășea liniștit înainte, într-o pace a sufletului, desăvîrșită, așa simțea în acele momente, trăgînd după el lesa, la capătul căreia nu mai era nici un cîine.