Materia cea vrăjmașă

Echinoxistul Ion Mircea face parte din categoria poeților care nici nu se grăbesc, nici nu-și concep opera sub semnul acelei unice capodopere, „vânate” până pe la vârsta de 30 de ani, în jurul căreia se adună, ulterior, de-a valma volume mai bune sau mai puțin bune. Încă de la primele sale volume, s-a observat că poetul aderă la ideea operei de tip promontoriu, în care volume rare, de valoare apropiată (și niciodată coborând sub nivelul său), se întrețes într-o mitologie personală lesne recognoscibilă. Aceasta permite ca, fără să fie un poet popular – și, cu atât mai puțin, o personalitate cu prezență publică accentuată –, numele său să figureze constant în ierarhiile poetice ale ultimelor decenii.

Totodată, acest mod sobru și așezat de a fi poet îi permite lui Ion Mircea să fie și un creator remarcabil de longeviv, fără a trece prin zguduitoare metamorfoze. Recentul său volum, Materia care ne desparte, ni se înfățișează în chip evident ca o construcție atent concepută, executată cu siguranță de maestru și, mai ales, străbătută de un fior spiritual a cărui intensitate nu scade decât arareori.

Simt nevoia – tocmai pentru că nu sunt, nici măcar în paginile României literare, primul comentator al cărții – să abordez un reproș care, mai direct sau mai voalat, i s-a adus autorului, chiar când receptarea a fost favorabilă. Și anume, acela că poezia sa ar fi una „făcută”. Cu alte cuvinte, că nu am avea de-a face cu o inspirație genuină, cu o emoție lirică propriu-zisă, ci cu simulacrul lor. E, să fiu iertat, un reproș cam oțios, nu numai în raport cu codul postmodern în care funcționăm. Cod care, spun o banalitate, exacerbează artificialitatea specifică artei moderne până la consacrarea simulacrului drept principiu legitim. Dar, în opinia mea, o creație ca aceasta a lui Ion Mircea – în care, în chip evident, întâlnim preponderent cerebralitate și mai rar visceralitate – este, la ora actuală, o sărbătoare a lecturii, măcar pentru cei care încă mai cred că poezia trebuie să fie orice (o înălțare în Hiperboreea, o coborâre în bolgiile Infernului), numai nu o târâre decerebrată prin vulgaritatea și platitudinea „minimalistă”. Venind din școala echinoxistă, cu blagianismul ei asumat și cu o dimensiune culturală a poeziei, arta lui Ion Mircea, mizând pe emoția intelectuală, nu putea avea și însușirile halucinatorii ale suprarealismului ori nebunia jocului livresc cărtărescian. Altele sunt premisele ei și în raport cu ele se cade, cred eu, judecată. „Făcută” sau nu, e o poezie care nu trișează, pentru că, de fapt, e mult mai greu să simulezi cerebralitatea decât visceralitatea: what you see is what you get, cum spun americanii.

Materia care ne desparte este, ca și precedentele volume ale lui Ion Mircea, unul cu o structură transparentă. Spirit rilkean, cu o înaltă aspirație către puritate, către Frumosul care este și Bine, poetul se simte stânjenit, incomodat, chiar lezat de o Materie atotprezentă, care îl desparte de obiectele aspirației/ adorației sale. Acestea, în prezentul volum, sunt două: Mama, respectiv, Femeia.

Am folosit deliberat vocabula obiecte, căci Ion Mircea este un conceptual care, chiar atunci când pornește de la un referent real, îl ridică la înălțimea abstracțiunii. Nu din incapacitatea emoției, ci pentru că abstracțiunea este pură și înconjurată de un halou de semnificații. Bizantin subțiat de cultură, poetul știe să alcătuiască texte-mozaic, în care, ca-n arta icoanei, același element are o valoare în plan sintagmatic și o alta în plan paradigmatic.

Astfel, Mama este, în planul sintagmatic, mama pur și simplu, cea care îi dă viață poetului (la șapte luni, spune versul, spre a conferi și mai multă concretețe referentului) și de care acesta este legat afectiv într-un mod natural: „de aici decurge că, timp de două luni,/ totul din jurul meu era mama./ timp de două luni, absolut totul, de la buze/ până la ultimul tremur al lumii era mama.// dacă în cele două luni ar fi venit moartea./ cu siguranță ar fi fost mama mea./ dar a venit viața./ la șaptezeci de ani de atunci, încă o mai simt venind./ pe mama o reîntâlnesc în cele mai neașteptate locuri.” Mama este, totodată, și o ființă casnică, plângându-și caprele omorâte de tren în timp ce-și spală pruncul în ciubăr sau lovindu-l cu tigaia pe tatăl blasfemiator.

Dar încetul cu încetul poetul introduce și cealaltă dimensiune, paradigmatică, a Mamei, care devine mumă: zeitate păgână și Fecioară, simbol al perpetuării vieții și al copilăriei care nu se mai întoarce niciodată. Ajuns la senectute, contemplându-și senin moartea, poetul se simte tragic despărțit nu doar de mama sa, ci și de acest mister al vieții, de această energie vitală, pe care Mama o întrupează. Iar ceea ce-l desparte este blestemata materie. Corporalitate supusă eroziunii și degradării, trupul stă fatal sub imperiul timpului, deci al dispariției: „am crezut toată viața/ că mama mi-e mai aproape de corp decât mâinile/ mă culc pe o podea și ca în oglindă/ o câmpie senzuală se întinde pe sub toată materia/ nu neg că e mama/ e ea/ e modul ei tandru și vast de a mă lua pe-ntuneric/ în brațe./ dar nici eu nici brațele ei nu mai suntem acolo/ și nu o spun eu/ o spune albul munților așa cum se văd de la șes.” Materialitatea este, se-nțelege, tragica limită care îl condamnă pe poet să fie prizonierul propriei condiții, să nu poată asuma o alta (ca în splendidul poem Revendicare).

La fel, și Femeia. Care, mai întâi, e femeie, adică iubită… deloc platonică: „Iubita mea poartă un nume dimineața și un altul/ la amiază/ altfel o chem dacă ninge și altfel dacă se lasă-ntunericul/ altfel în bobul de strugure sub focurile de artificii/ și altfel în metroul de suprafață/ în damful jilav din blana poneiului sărutat de copii/ ori în mireasma de coacăze negre din primele minute de după o grindină.” Poetul degustă această ipostază a Femeii cu o voluptate pe care doar subți­rimea de inel florentin a versului o împiedică să coboare în erotism: „Îmbrăcat/ trupul iubitei mele e ca fluturele sub pahar/ ca o vioară care cântă în curte/ ca un violoncel captiv în forma lui umană/ e ca un vaporaș cu pepeni pentru eschi­moși/ ca micul întuneric/ pe care-l aducem în gurile noastre născân­du-ne/ […] gol/ trupul iubitei mele e ca universul/ îmbrăcat în infi­nitul lui.”

Însă tot Femeia, pe care, în ipostaza ei sintagmatică, poetul o poate cuprinde, devine de neatins – în plină cuprindere! – în di­mensiunea ei paradigmatică, de principiu al femini­tății, radical diferit de cel al masculinității: „O privesc cum doarme –/ printre atâtea obiecte opace/ ochiul meu e un cimitir de mașini cu toate parbrizele intacte// afară plouă/ (și mă întreb dacă orbii ar putea stabili anotimpul/ după numai atât)/ tălpile ei trandafirii/ ies de sub plapumă/ mișcându-se nedumerite încolo și încoace/ ca două ștergătoare de parbriz/ ca un nu/ anulându-mi privirile.” Iar această materie despărțitoare, inter­zicând comu­niunea, este, până la urmă, însuși textul, care concentrează în el totul: „Iubito, sunt eu, cel din textul pe care-l citești/ și tocmai atingi cu degetele materia care ne desparte/ sunt prizonierul cuvin­telor mele/ zidit de viu într-o invizibilă caligrafie.”

Poetul este sfâșiat lent și metodic, prin urmare, de paradoxul ca tocmai materia care leagă – trecutul de prezent, sentimentul de clipă, iubitul de iubită – să fie cea care desparte: Simvolon vs. Diavolon. Din această contradicție ireductibilă se alimentează tensiunea lirică pătrunzătoare a volumului și un caleidoscop amplu de trăiri infinitezimale, pe care versul (lucid, scris cu precizie de orfevru) le cartogra­fiază și le arhivează în poeme care au pregnanța asertivă a pisaniilor.

Ion Mircea reușește în Materia care ne desparte încă un volum de înalt nivel, aflat în vădit contrast cu direcția „sponta­neistă” și „minimalistă” în care merge plutonul poe­tic românesc recent. Sunt multe poeme antolo­ga­bile aici, versuri care se țin minte și o concepție înaltă asupra poeziei în sine.E un pic mai straniu că maternitatea și feminitatea sunt temele cărții, căci acestea sunt – vezi cazul Eminescu – fantasmele tinereții, nu ale senectuții. Dar Ion Mircea nu se ferește, se știe, să treacă prin temele mari și să își lase amprenta indelebilă asupra lor.