Degețelul lui Dumnezeu

Ioan Buduca, „Laus anthroposophiae”, Editura Tracus Arte, București, 2018, 214 pag.

Fără o minimă bunăvoință în materie de lecturi insolite, cu o carte precum Laus anthroposophiae nu ajungi prea departe. Bunăvoința de care ai nevoie nu e atît o indulgență față de un autor care la prima vedere bate cîmpii în trena descreierată a lui Rudolf Steiner, cît acceptarea ipotezei că, în ciuda atîtor motive care îți spun că Buduca e în derivă, s-ar putea ca prin glasul lui să se rostească adevărul. Rațiunea îți spune răspicat că autorul greșește, dar o voce stinsă, firavă ca un susur absurd, îți șoptește perfid: și dacă totuși are dreptate?

E ca într-un joc probabilistic în care insul înzestrat cu cea mai mică șansă, codașul împotriva căruia se ridică toate piedicile, tocmai el va fi cîștigătorul cursei. La fel cu Ioan Buduca: paradigma în care se mișcă e întîmpinată din toate părțile cu antipatie. De materialiști, fiindcă pune la temelia lumii un spirit divin, de creștini, fiindcă susține reîncarnarea, de globaliști fiindcă le divulgă viziunea demonică din spatele egalitarismului, de oamenii de știință, fiindcă le dă peste cap dogma cauzalității, de filosofi, fiindcă le cere să admită o tetradă a omului – corp fizic, corp eteric, corp astral și eu spiritual – pe care tradiția scolastică o respinge. Nu mai spun de economiști, politicieni sau liber-cugetători: pentru ei, a-l citi pe Buduca e vană pierdere de vreme. După cîteva pagini vor arunca cartea, stupefiați de alura neverosimilă a viziunii.

Ce e uimitor în această repudiere e că Buduca știe foarte bine că bate la porți închise. Îmi vine să-l compar cu un eremit căruia îngerul îi șoptește că, dacă intră în cetate, va fi lapidat, dar care totuși intră pentru a fi lapidat. E în el, în stratul de dospiri din care îi crește voința, o stihie care îl împinge în chip fatal spre un deznodămînt drastic: acela de a scrie niște cărți de pe urma cărora cititorii îl privesc ca pe un picat din cer. Nu știu dacă are prieteni din partea cărora să găsească înțelegere, cum nu știu dacă în România există cercuri de emuli ai lui Steiner. Buduca pare mai degrabă un solitar care își poartă crucea știind prea bine că apropiații, cînd îl văd perorînd despre antroposofie, duc un deget la tîmplă răsu­cin­du-l sugestiv în semn de scrînteală. „Știu ce ziduri groase de prejudecăți stimabile îmi stau în față: o întreagă paradigmă cognitivă, în raport cu care an­troposofia pare ceva de pe altă lume. Nu e de pe altă lume, dar pune în joc o altă paradigmă. Lumea o crede adversă celei consolidate în modernitate. În fapt, nu e deloc adversă; e complementară.” (p. 207).

M-am întrebat eu însumi de unde rezerva pe care o resimt față de teoria antroposofică. Răspunsul este: din neputința de a verifica pe propria piele distincțiile lui Ioan Buduca. Sînt alături de el cînd e vorba de critica epocii contemporane, în cuprinsul căreia miliarde de ființe îndobitocite privesc pasiv la tendința hegemonică a unei elite care caută să le aservească, sînt cu totul de acord în privința unghiului inchizitorial din care științele exacte pun sub anatemă tot ce nu intră în matrița cauzalității materiale, ader fără tresărire la ideea că, în afară de trup, avem un suflet și un spirit, îl aplaud pentru tonul răspicat cu care afirmă că misterul Golgotei e un punct crucial în istoria omenirii, îi accept cu bucurie corespondențele pe care le face între cele șapte zile ale săptămînii, cele șapte planete și cele șapte arte liberale. Se simte de la o poștă că Buduca a digerat îndelung chichițele ezoterice, că nu scrie ca un apucat, că nu debitează bazaconii într-un ritm delirant.

Și totuși, sînt trei motive din cauza cărora mă poticnesc în înțelegerea cărții lui Buduca. Primul ține de argumentul lui magister dixit. Potrivit lui Buduca, revelația pe care o aduce Steiner trebuie luată ca atare: neamțul era un inițiat care poseda o înzestrare grație căreia vedea (cu puteri suprasenzoriale) o ierarhie spirituală pe care cîrtițele de noi nu o pot vedea în ruptul capului. Prin urmare, dacă nu te lași în voia dezvăluirilor lui Steiner, avînd convingerea că el îți dă de-a dreptul ceea ce tu nu poți afla în vecii vecilor, dacă nu abdici benevol în fața viziunii lui, destinul ți-e pecetluit: vei muri fără să pricepi ce rost a avut apariția ta în lume. Imensa operă a lui Steiner, numărînd 384 de volume, echivalează cu o nouă bunăvestire a cărei menire e să ne dezvăluie rostul în șirul de ierarhii spirituale din Univers. Dacă îi accepți autoritatea de clarvăzător, ai o șansă să-ți pricepi sensul pe Pămînt. Dacă nu, solzii de pe ochi îți vor acoperi sensul pînă la moarte.

Al doilea motiv este că, atunci cînd deschizi o carte de Rudolf Steiner, cascada de detalii bizare pare atît de neverosimilă încît ai înclinația de a o trece în rîndul basmelor: reîncarnări la cîte o mie de ani, cele șapte etape planetare ale Terrei, spiritele inițiate gravitînd în jurul Soarelui, reîncarnarea în anul 1250 a spiritului lui Lazăr, cel înviat de Hristos, revenirea în trup a aceluiași spirit în persoana lui Christian Rosenkreutz în secolul al XIII-lea, reîntruparea îngerului Mihael în 1879, revenirea pentru a doua oară pe Pămînt a Trupului Învierii, revenire începută odată cu nașterea lui Rudolf Steiner, cel care a putut să perceapă conștient misterul de pe Golgota. Toate aceste episoade istorice, tocmai pentru că nu le poți verifica, te aruncă într-o stupoare grea, pe care asigurările lui Buduca că avem de-a face cu revelații suprasenzoriale nu o risipesc. Le citești solomonit, incapabil de a te scutura de impresia că asiști la un alai de fantasmagorii patente.

Contra-argumentul lui Buduca este că, prinși fiind într-o paradigmă științifică (galileo-kepleriană-newtoniană), putința de înțelegere ne este blocată de deformarea la care mintea ne-a fost supusă sub educația materialistă pe care ne-a dat-o epoca. Foarte bine, sînt de acord că sînt estropiat din punct de vedere cognitiv, dar metodele de concentrare pe care mi le propune autorul (de pildă, să meditez la relația dintre punct și sferă încercînd să văd sfera ca un punct), aceste metode, chiar dacă le-aș aplica zilnic timp de un secol, tot nu mă vor ajuta să înțeleg de ce „fractalul unui degețel îndumnezeit a fractalizat de 343 de ori (7 stări planetare x 7 ere ale fiecărui eon planetar x 7 epoci ale fiecărei ere).” (p. 92). Asemenea calcule îmi paralizează mintea, dîndu-mi un vertij de catalepsie cronică. „Degețelul îndumnezeit” e chiar omul prins într-o înlănțuire de metamorfoze cosmice.

Al treilea motiv este că pentru Buduca înțe­le­gerea antroposofiei cere o metodă strict logică, cu parcurgerea unor etape de concentrare în cursul cărora spiritul capătă puteri extrasenzoriale. E ca o asceză de tip rațional, o rețetă precisă cu pași siguri, dar o rețetă a cărei izbîndă e sabotată doar de neputința mea de a mă supune pînă la capăt ascezei. Slab fiind, nu-mi pot scoate din latență virtuțile cu care m-am născut. În această încleștare ascetică, credința, rugăciunea sau trăirea mistică joacă un rol secundar, importantă e concentrarea. Și alături de ea, venerația față de tot ce există în lume, un soi de evlavie a cărei intensitate, dacă o ating, ea va juca rolul unui aparat cognitiv de sine stătător. Nimic de obiectat în privința evlaviei, căci deplîng platoșa cinică a inșilor pentru care spiritul lumii e o bazaconie superstițioasă, dar nu înțeleg cum poți ajunge la taina Golgotei altfel decît prin rugăciune, credință sau frămîntare mistică. Pentru mine, un mister tocmai de aceea e mister, fiindcă e ininteli­gibil, în schimb la Buduca misterul e o realitate clară pentru care încă nu mi-am rafinat virtuțile. Misterul e clar dacă am cu ce să-i percep claritatea, în schimb mis­terul e nebulos dacă rămîn în paradigma științifică – aceasta e interpretarea lui Buduca.

Oricum, a respinge în bloc antroposofia pe motiv că e ruptă de lume e semn de obtuzitate. De aceea, e o tresărire de deșteptăciune ca, păstrîndu-ți mintea deschisă, să iei act de posibilitatea infimă ca adevărul să fie de partea lui Steiner. În acest scop, cărțile lui Buduca sînt o pledoarie deșteaptă în favoarea lui. Dacă adevă­rul nu e la Steiner, atunci nu ne rămîne decît să ne consolăm cu dogma creștină. Dar dacă adevărul e la neamț, atunci destinul ne va fi mult mai roz decît cel pe care ni-l înfățișează științele pozitive, tainele creștine sau profețiile zodiacale. Căci ne așteaptă reîncarnări, metamorfoze și lămuriri surprinzătoare, de-a lungul a mii și mii de ani. La așa sarabandă de me­tempsihoze, cum să-ți mai fie frică de moarte? Prin urmare, nu avem nimic de pierdut dacă, citind-l pe Ioan Buduca, vom păstra în minte posibilita­tea ca totuși să aibă dreptate. Stranie pînă la pragul obscurității, Laus anthroposophiae e o carte coerentă. Buduca a făcut tot ce a ținut de el spre a-l face fami­liar pe Rudolf Steiner. Dacă nu a reușit nu e vina lui, ci a concepției cu totul nefirești din creierul neamțului.