Grădina

nașterea noastră pe un anume meleag

nu e deloc întâmplătoare – homeopatic mistuiți

în mine toți cei ce s-au dus cu discreția prin care o floare

își răspândește mireasma

să dai însă-n vileag lucrurile, nu ajunge.

tot ce se înfățișează ochiului în lume

se trece. doar ochiul deschis

dinlăuntru, trezind

azi au nevoie de victime, ascunși în vizuinile lor de beton

acolo, unde se decid vinovații știutorii, trezitorii

prada, fiind însuși acest meleag

așadar, mai bine să mături străzile

cu un prieten, respirația nu are nevoie de cuvinte

cum pe vremuri se ardeau deținătoarele

adevărului, când, nu atât cum spui, ci de ce spui

ceva, pare a fi esențial

și-am lăsat în urmă tot ce mi-era drag

spre a îndrăzni saltul în mireasma divină.

printre cei ce nu știu decât să vândă

până și frumusețea, ce li se dăruie neștiutoare, inocentă,

ne mai întâmpinăm noi însă oare întru-adevăr, unul

cu altul, când până și un copil nu se îndreaptă

cu frică, ci săltând de bucurie spre tine?

aici, unde cei buni se cunosc între ei, doar cei răi

re-cunoscându-se, cum spunea cineva – vom fi oare

nevoiți din nou să ne ascundem în spatele unei fabule

ori vom lăsa totul baltă, spre a face din vorbe, alean?

trecerea de la paraliteratură la scriitorul cumsecade

sub asediul beznei, când atacul se-ntețește, sfârșitul

tot mai aproape, și se desprind de prispă, mai fiecare

și se duc, se tot duc

în Aflare prin lume, căci fiecare-și are calea lui

de reîntoarcere, și-ntr-un târziu revin, revin în vechea

biserică de lemn a copilăriei, aidoma unei reîntoarceri Acasă.

și la ce bun, să te mai duci în pustiu, când totul

e atât de pustiu în jur – aici, unde prima ninsoare

e aidoma primului sărut, când, până și moartea mai ezită.

iar, de-aș vorbi despre un singur martir pe zi

aș ajunge pesemne, la adânci bătrâneți

amintind, doar o fărâmă din ei.

tu suferi atâta ca alții să poată fi fericiți

mi-ai spus cândva. firește, sunt prea bătrân

acum, spre a muri – nici ploaia nu mai este

ce-a fost, bătrânii

vorbeau pe-atunci despre răz-boi

vorbeau despre răz-bou, surâzând

cei ce-au plâns îndelung, văd mai pătrunzător

lacrima limpezind ochiul – imunitatea sufletului

o constituie doar iubirea, și cum mai schimbă

cum mai poate schimba o femeie un vechi prieten

aici, unde-i tot mai rău, altminteri n-ar crede mulți

în această iresponsabilitate organizată:

cândva a fost mai bine

și chiar dacă un război fatal ar distruge,

ar face să dispară totul, treptele lăuntrice

pe care experimentul, aflarea le-a înălțat în noi

nu vor dispărea, nici după o moarte – învăluie-mă

învăluie-mă, așadar la noapte cu o bătaie

de inimă, aici, unde un arbore e mult mai mult

decât un arbore, apa, neînchipuit mai mult decât

apă plutind pe apă, adevărata democrație, mereu

tirania, căci ei au ciocanul și caută pretutindeni un cui

și-o lungă dâră de sânge se-ntinde în urma vremurilor

de la începuturi, umbrele fiind tot mai reci în jur

încât mă întreb dacă mai suntem încă vii.

într-o caricatură, într-o poză înscenată

se vede o mulțime cu haine pestrițe.

cu toții oacheși, ba chiar obscuri, adunați

în jurul unui copil cu zulufi blonzi.

și-n această mirare înscenată se înscrie

o întrebare tipică adresată celui mic: tu, de unde vii ..

pe pajiștea din fața casei însă, turturelele

ciugulesc boabele căzute – ele simt că se află

într-o anume mână

astfel, întotdeauna ne părăsește

în somn cineva, ca altul

să ne poată însoți visul până-n zori.

dacă înțelepciunea ar fi un rezultat al suferinței, n-ar alerga

în jur, doar înțelepți – strigând ca-ntotdeauna, Ave Caesar

ce determină însă pasărea, să se desprindă deodată

de cârd și să o taie-n zbor, ca și chemată de o voce?

însă noi, așa ne-am pomenit, privatizând

până și ce a mai rămas din grai – că din sudoarea

celor mulți se culege sarea pentru cei puțini – reci

cruzi, inodori și invizibili ca radonul

pe aceste meleaguri, unde până

și timpul s-a fosilizat, unde

când ne obișnuim

într-un sfârșit și

cu frigul, iarna

e pe sfârșite.

pe cei dragi îi visăm rar.

pe Hristos nu l-am visat niciodată

fiindu-mi mereu aproape, aici unde

dacă pășesc pe drumuri pietruite, nu pășesc

din piatră-n piatră – din durere-n durere.

iar, dacă tratăm lumea drept reală, nu e oare

pentru că visăm, fără de-a ști cu toții / fotoni

ai autoportretului divin

însoțind din miezul odihnei vântul

de vară printr-un lan – foșnet de cânt vizibil

unde a fi singur denotă îndepărtare

de Adevăr, rostirea doar ca Pătruns vibrând

cândva în fiecare?

și dacă moarte e o minciună necesară, și dacă

adevărata splendoare e mereu cea revelată din abis

deși, nici o amintire nu este mai adâncă

ca aceea a unei anume grădini

nu ne vom stinge oare cu toții tot

dintr-o jalnică eroare, cum jalnic

este și cel ce după o noapte de

dragoste, mulțumește femeii?

în netulburarea copilului

unduie pacea genuină, unul

pătruns de tine fiind mereu majoritatea

neodihnite păduri, neodihnite ape,

ostenite păsări la capăt de iarnă, totul

totul, doar când îngădui altuia

nezărit, să vorbească prin tine,

Absența neîncetat deplânsă sporind mereu o Prezență.

Taina, doar prin taină prefigurându-se, și murmur

murmur abia auzit, ce temperare, doamne, ce temperare

de lumină într-o ramură, ce limpezire lăuntrică, ochii

unui copil privindu-te, ce însingurare

ce însingurare înscrie acum

foșnetul pasului printre frunze, lumea

mânuitoare, beteagă de nerăgaz, ignorând

răsuflarea alături de răsuflare, monologul tăcerii

în susurul închipuit al primei zăpezi.

cu-n țipăt de migrare își lasă umbra peste ape

ultima barză, cu gâtul lung – întins –

ca o nădejde de mireasă, și-n cele din urmă

mă deschid ca o carte oprită, în fața unei îngăduințe.

e o greșeală să crezi în ceea ce este, câtă vreme totul

totul, e reînnoire continuă, în clipa unei explozii de înger