nașterea noastră pe un anume meleag
nu e deloc întâmplătoare – homeopatic mistuiți
în mine toți cei ce s-au dus cu discreția prin care o floare
își răspândește mireasma
să dai însă-n vileag lucrurile, nu ajunge.
tot ce se înfățișează ochiului în lume
se trece. doar ochiul deschis
dinlăuntru, trezind
azi au nevoie de victime, ascunși în vizuinile lor de beton
acolo, unde se decid vinovații știutorii, trezitorii
prada, fiind însuși acest meleag
așadar, mai bine să mături străzile
cu un prieten, respirația nu are nevoie de cuvinte
cum pe vremuri se ardeau deținătoarele
adevărului, când, nu atât cum spui, ci de ce spui
ceva, pare a fi esențial
și-am lăsat în urmă tot ce mi-era drag
spre a îndrăzni saltul în mireasma divină.
printre cei ce nu știu decât să vândă
până și frumusețea, ce li se dăruie neștiutoare, inocentă,
ne mai întâmpinăm noi însă oare întru-adevăr, unul
cu altul, când până și un copil nu se îndreaptă
cu frică, ci săltând de bucurie spre tine?
aici, unde cei buni se cunosc între ei, doar cei răi
re-cunoscându-se, cum spunea cineva – vom fi oare
nevoiți din nou să ne ascundem în spatele unei fabule
ori vom lăsa totul baltă, spre a face din vorbe, alean?
trecerea de la paraliteratură la scriitorul cumsecade
sub asediul beznei, când atacul se-ntețește, sfârșitul
tot mai aproape, și se desprind de prispă, mai fiecare
și se duc, se tot duc
în Aflare prin lume, căci fiecare-și are calea lui
de reîntoarcere, și-ntr-un târziu revin, revin în vechea
biserică de lemn a copilăriei, aidoma unei reîntoarceri Acasă.
și la ce bun, să te mai duci în pustiu, când totul
e atât de pustiu în jur – aici, unde prima ninsoare
e aidoma primului sărut, când, până și moartea mai ezită.
iar, de-aș vorbi despre un singur martir pe zi
aș ajunge pesemne, la adânci bătrâneți
amintind, doar o fărâmă din ei.
tu suferi atâta ca alții să poată fi fericiți
mi-ai spus cândva. firește, sunt prea bătrân
acum, spre a muri – nici ploaia nu mai este
ce-a fost, bătrânii
vorbeau pe-atunci despre răz-boi…
vorbeau despre răz-bou, surâzând
cei ce-au plâns îndelung, văd mai pătrunzător
lacrima limpezind ochiul – imunitatea sufletului
o constituie doar iubirea, și cum mai schimbă
cum mai poate schimba o femeie un vechi prieten
aici, unde-i tot mai rău, altminteri n-ar crede mulți
în această iresponsabilitate organizată:
cândva a fost mai bine
și chiar dacă un război fatal ar distruge,
ar face să dispară totul, treptele lăuntrice
pe care experimentul, aflarea le-a înălțat în noi
nu vor dispărea, nici după o moarte – învăluie-mă
învăluie-mă, așadar la noapte cu o bătaie
de inimă, aici, unde un arbore e mult mai mult
decât un arbore, apa, neînchipuit mai mult decât
apă plutind pe apă, adevărata democrație, mereu
tirania, căci ei au ciocanul și caută pretutindeni un cui
și-o lungă dâră de sânge se-ntinde în urma vremurilor
de la începuturi, umbrele fiind tot mai reci în jur
încât mă întreb dacă mai suntem încă vii.
într-o caricatură, într-o poză înscenată
se vede o mulțime cu haine pestrițe.
cu toții oacheși, ba chiar obscuri, adunați
în jurul unui copil cu zulufi blonzi.
și-n această mirare înscenată se înscrie
o întrebare tipică adresată celui mic: tu, de unde vii ..
pe pajiștea din fața casei însă, turturelele
ciugulesc boabele căzute – ele simt că se află
într-o anume mână
astfel, întotdeauna ne părăsește
în somn cineva, ca altul
să ne poată însoți visul până-n zori.
dacă înțelepciunea ar fi un rezultat al suferinței, n-ar alerga
în jur, doar înțelepți – strigând ca-ntotdeauna, Ave Caesar
ce determină însă pasărea, să se desprindă deodată
de cârd și să o taie-n zbor, ca și chemată de o voce?
însă noi, așa ne-am pomenit, privatizând
până și ce a mai rămas din grai – că din sudoarea
celor mulți se culege sarea pentru cei puțini – reci
cruzi, inodori și invizibili ca radonul
pe aceste meleaguri, unde până
și timpul s-a fosilizat, unde
când ne obișnuim
într-un sfârșit și
cu frigul, iarna
e pe sfârșite.
pe cei dragi îi visăm rar.
pe Hristos nu l-am visat niciodată
fiindu-mi mereu aproape, aici unde
dacă pășesc pe drumuri pietruite, nu pășesc
din piatră-n piatră – din durere-n durere.
iar, dacă tratăm lumea drept reală, nu e oare
pentru că visăm, fără de-a ști cu toții / fotoni
ai autoportretului divin
însoțind din miezul odihnei vântul
de vară printr-un lan – foșnet de cânt vizibil
unde a fi singur denotă îndepărtare
de Adevăr, rostirea doar ca Pătruns vibrând
cândva în fiecare?
și dacă moarte e o minciună necesară, și dacă
adevărata splendoare e mereu cea revelată din abis
deși, nici o amintire nu este mai adâncă
ca aceea a unei anume grădini
nu ne vom stinge oare cu toții tot
dintr-o jalnică eroare, cum jalnic
este și cel ce după o noapte de
dragoste, mulțumește femeii?
în netulburarea copilului
unduie pacea genuină, unul
pătruns de tine fiind mereu majoritatea
neodihnite păduri, neodihnite ape,
ostenite păsări la capăt de iarnă, totul
totul, doar când îngădui altuia
nezărit, să vorbească prin tine,
Absența neîncetat deplânsă sporind mereu o Prezență.
Taina, doar prin taină prefigurându-se, și murmur
murmur abia auzit, ce temperare, doamne, ce temperare
de lumină într-o ramură, ce limpezire lăuntrică, ochii
unui copil privindu-te, ce însingurare
ce însingurare înscrie acum
foșnetul pasului printre frunze, lumea
mânuitoare, beteagă de nerăgaz, ignorând
răsuflarea alături de răsuflare, monologul tăcerii
în susurul închipuit al primei zăpezi.
cu-n țipăt de migrare își lasă umbra peste ape
ultima barză, cu gâtul lung – întins –
ca o nădejde de mireasă, și-n cele din urmă
mă deschid ca o carte oprită, în fața unei îngăduințe.
e o greșeală să crezi în ceea ce este, câtă vreme totul
totul, e reînnoire continuă, în clipa unei explozii de înger
