Eram în clasa a IX-a (anul școlar 1962-1963) când eu și colegii mei am fost anunțați de profesoara de română că în orașul nostru va avea loc un eveniment: va veni tocmai de la București, la o întâlnire cu publicul din Suceava, tovarășul scriitor Geo Bogza. M-a impresionat neplăcut asocierea cuvintelor „tovarăș“ și „scriitor“, Cum să spui „tovarășul poet Mihai Eminescu“?! Sau „tovarășul dramaturg I.L. Caragiale“?! Este adevărat, toată lumea folosea, în toate împrejurările, apelativul „tovarășe“, era un fel de uniformă lingvistică, dar mi se părea inacceptabil să îmbraci un scriitor în uniformă.
Pe Geo Bogza îl citisem și îl prețuiam. Parcursesem toate cele 5 volume de Scrieri (ESPLA,1956-1960) aflate în biblioteca familiei (prin strădania tatălui meu). Cel mai mult îmi plăcuse (mai mult și decât Cartea Oltului), reportajul Oameni și cărbuni în Valea Jiului, uimitor prin capacitatea de a descrie ceva foarte greu de descris: labirintul de galerii săpat de mineri, un fel de negativ al unui edificiu complicat, multietajat, construit sub pământ. Mi se păruseră grandilocvente, de prost-gust, paginile de proslăvire a Uniunii Sovietice, dar le trecusem cu vederea. (Într-o tabletă pe care o va scrie peste douăzeci de ani, Geo Bogza va susține o idee asemănătoare: o găină care, în afară de sute de ouă obișnuite, face la un moment dat un ou de aur trebuie să rămână în amintirea noastră drept găina care a făcut un ou de aur.)
Întâlnirea urma să aibă loc la „Dom Polski“ (așa îi spuneau oamenii mai în vârstă, deși deasupra intrării în clădire scria clar „Ansamblul Ciprian Porumbescu“).
(Deschid o paranteză ca să explic că multe denumiri de străzi, de monumente, de instituții erau pe atunci schimbate frecvent, ceea ce mi se părea încă o dovadă de prostie a maturilor. Strada Ion Averescu devenea Ilie Pintilie, Parcul Regina Maria – Ecaterina Teodoroiu etc. Școala Medie la care învățam eu, și care avea să devină ulterior Liceul „Petru Rareș„, era numită de vârstnici, din inerție, „școala de fete“, ceea ce și fusese înainte de război. Parcă un nebun se juca la nesfârșit cu macheta orașului mutând instituțiile dintr-o clădire în alta și redenumind străzile.)
În ziua dinaintea evenimentului, noi, elevii, am fost chemați să pavoazăm sala de spectacole de la „Ciprian Porumbescu“. Trebuia să încadrăm scena cu trei mari panouri acoperite de pânză roșie pe care să scriem, cu litere făcute din carton alb: TRĂIASCĂ REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ! (pe panoul din stînga), TRAIASCĂ PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN! (pe panoul din dreapta), și LITERATURA ȘI ARTA – PUSE ÎN SLUJBA POPORULUI! (pe cel de sus).
În oraș tocmai apăruseră primele firme scrise cu litere din tuburi de neon – „litere de lumină“, le spusesem eu entuziasmat – și nu înțelegeam de ce pentru lozinci recurgeam la ceva atât de modest, la litere decupate cu foarfeca dintr-un carton banal. Exista o autoritate invizibilă, dar căreia nu i te puteai opune, iar ea dispunea de resurse material inepuizabile, după cum reieșea din risipa imensă pe care o făcea, organizând mitinguri și demonstrații la 1 Mai și 23 August, tipărind cărți de propagandă inutile, difuzând cântece interpretate de coruri grandioase. Nu putea ea să mai cheltuiască niște bani, o sumă nu prea mare, ca să treacă de la școlăreștile litere de carton la cele spectaculoase de neon? Profesoara căreia i-am pus această întrebare a tăcut, m-a privit speriată și m-a trimis înapoi la treburile mele.
În timp, chiar dacă n-am înțeles, am intuit de ce era preferat acest mod de a confecționa lozinci. Oricâte alte inscripții ar fi fost în jur, fie și luminoase, cele ale partidului comunist le întreceau pe toate în vizibilitate. Aveau o autoritate mistică. Modestia lor era înfricoșătoare. Ca rubașca din doc cenușiu a lui Stalin. Sau ca mausoleele simpliste, fără elemente decorative, ale liderilor comuniști.
Am tăiat multe litere de carton cu foarfeca, dând dovadă, ca în orice împrejurare, de îndemânare și le-am lipit pe pânza roșie, cu pap, alături de colegii mei. Nu aveam curaj, nu știu din ce cauză, să râdem. Dacă totuși izbucneam eu în râs, ceilalți tăceau, iar eu simțeam că am făcut o greșeală.
Veni și ziua (era să scriu „de asalt“) a întâlnirii cu tovarășul scriitor. Unora dintre elevi (nu și mie) li se distribuiseră întrebări, dactigrafiate pe jumătăți de coală de hârtie, pe care ei urmau să le adreseze, ca din partea lor, „iubitului oaspete“. Alții primiseră cărți de Geo Bogza, pe care să ceară autografe de la el. Eu aveam la mine volumul I din Scrieri, adus de acasă.
Eram toți în uniformele bleumarin obligatorii, atent spălate și călcate, iar fetele purtau și bentița albă, care le sublinia inocența. Ne-am așezat fără prea mare hărmălaie în cele câteva sute de scaune din sala de spectacole, contemplând cu admirație față de noi înșine lozincile din jurul scenei.
Am făcut și o repetiție, ridicându-ne în picioare, la un semn al profesoarei de română, aplaudând și spunând în cor cu voce puternică, „Bine ați venit, tovarășe scriitor!“.
Exact la ora stabilită, fără niciun minut întârziere, a apărut Geo Bogza. În timp ce îl salutam cu toții, conform celor stabilite, eu îl studiam cu nesaț. Mă simțeam profund dezamăgit: era urât! Slăbănog și deșirat, cu un nas disproporționat de mare și cu un ciuf de păr în cap, semăna cu un nagâț.
Impresia nu mi-a trecut nici când a început să vorbească. Avea un mod de a vorbi bombastic, folosea o limbă de lemn și o gesticulație caricatural-sacerdotală, care nu emoționau pe nimeni. Ne plictiseam toți de moarte. Stăteam smirnă și aplaudam când ne făcea semn profesoara, dar abia așteptam să ieșim din acea sală în care ne simțeam captivi.
Am așteptat și eu la coadă la autografe. Mi-a dat speranțe faptul că, înainte de a-mi scrie dedicația, Geo Bogza s-a uitat pătrunzător la mine. Credeam că m-a identificat, că a înțeles într-o fracțiune de secundă că sunt și eu… scriitor și că-mi va scrie ceva destinat chiar mie. Mi-a restituit cartea, iar eu am strâns-o la piept.
Ajuns afară, în lumina soarelui, am deschis-o nerăbdător. Pe pagina de gardă scria doar atât: „Trăiască lupta pentru pace!“
A doua zi aveam să aflu că tuturor colegilor mei le scrisese „Trăiască lupta pentru pace!“
