dacă ți-aș acoperi destinul cu o pătură
murdară de cicatrice
ai mai putea iubi?
sau pur și simplu parșivitatea mea de dandy citeț
abia scăpat din eșarfe
te-a obligat să cazi într-o prăpastie de nedumerire
unde ai devenit piciorul rupt al femeii
pe care au pariat toți bărbații
cu inocențele lor sfâșiat
în hohote de râs
eu nu cred în coincidențele care ațipesc infernal
la intrarea în greața inimii
cum nu cred în oxigenul de pluș
pe care nou-născutul îl tremură speriat
imediat după exilul din cele noua luni
în general prefer să pendulez mult sub iluziile tale
ca un eseu al ceasurilor absurd
și mai mult de atât să tac enorm
cât un întreg interogatoriu
în fond orice sanatoriu ne lasă sleiți de oboseală
și dumnezeiește de săraci
nu-i așa?!
*
după ce șansele mele devin oase iar privirile tale
simple particularități în întemeierea nisipului
vei înțelege poate de ce unii dintre noi
aleg să își taie venele cu o altă culoare
decât sângele
cum ar fi să îți treci mâna peste inimă
ca și cum ai mângâia uneori părul iubitului tău
dimineața?
niciodată degetele noastre nu au intrat în tâmple
să ne ucidă
pentru că nu le-am arătat niciodată
încotro e moartea
ele știu să plângă din tandrețe
nu din inocență
și poate tocmai din acest motiv
le folosim până la infirmitatea tuturor gesturilor
posibile
atunci când
de foame
ne devorăm unul celuilalt atingerile
până ni se văd clar amprentele
îmbătrânind de frică înaintea flămânzirii
care încă stă în picioare
ca un fel de dumnezeu ce încearcă
să-și aducă aminte