Mircea Handoca la Chicago despre manuscrise, ediții și fantome

În dimineața zilei de 22 septembrie 2015 lumina pătrunse parcă mai devreme în camera mea de la ultimul etaj al vilei din Hyde Park. O nouă zi în campusul Universității din Chicago. Eram, cu neabătută constanță, cel mai matinal cititor al Special Collections Research Center, secția bibliotecii unde se păstrează arhivele lui Eliade și Culianu. Eram și ultimul care pleca, uneori gonit de doamnele, de altfel extrem de amabile, care păzeau comorile manuscrise ale bibliotecii Universității. Din 2011, petreceam anual câteva luni la Chicago. O dată, cu binecuvântare Fulbright, am stat un întreg an academic, sub grațiosul patronaj al profesorilor Bruce Lincoln și Wendy Doniger, singurii discipoli ai lui Eliade care mai rămăseseră la Divinity School. Nu știam atunci, dar anul 2015 avea să încheie acest ciclu.

Locuiam într-o vilă aristocratică, din secolul al XIX-lea, în vecinătatea casei lui Barack Obama. Nu demult am aflat că și-a schimbat stăpânii, iar tristețea pe care vestea mi-a adus-o mă însoțește și acum când pun pe hârtie aceste amintiri. Odată cu înstrăinarea ei m-am despărțit parcă din nou de Universitatea din Chicago. Făcea parte dintr-un complex de trei vile deținute de un ordin catolic, căruia îi fuseseră dăruite în anii 1960. În acea perioadă, a tulburărilor civile, cartierul din jurul universității devenise nesigur, iar mulți dintre bogații proprietari care-l părăseau preferau să-și doneze casele bisericilor decât să le vândă subevaluate.

A fost un extraordinar privilegiu să pot locui acolo, singur sau aproape singur. Îl datorez recomandării unui prieten din Berkeley, preot și tibetolog. Nu era o casă de închiriat, ci un centru cultural-religios prin care ordinul dorea să-și propage spiritualitatea, dar care ajunsese inactiv. Din toate șederile mele nu-mi amintesc decât vreo două retreats de câteva zile, și acelea organizate de alții. După cum se plângeau unii, era consecința victoriei profanului asupra sacrului. Era, gândeam eu, mai degrabă un rezultat al migrării sacrului. Cluburile de yoga sau centrele de meditație buddhistă, numeroase în campus, se dovedeau destul de atrăgătoare pentru poporul universitar.

Aveam, așadar, întreaga vilă, cu saloanele ei, cu biblioteca ei, trei etaje și un vast demisol, numai pentru mine. Și camere câte voiam pentru prietenii ce mă vizitau. Pe măicuțele care o administrau și care locuiau în vila de alături le întâlneam rar. Veneau discret, când eram la Universitate, ca să deretice sau să aprovizioneze cămara.

Duceam o existență perfectă, beatifică, la mică distanță de Biblioteca Regenstein și nu departe de Lacul Michigan. Întreaga mea atenție se putea concentra asupra manuscriselor lui Eliade și Culianu sau asupra cursurilor, conferințelor și întâlnirilor cu profesori și studenți. Dimineața zilei de 22 septembrie a început însă altfel decât toate celelalte. În locul gândurilor care se încolonau disciplinat din momentul în care mă trezeam și până când primeam cutiile cu manuscrise, o idee pe care nu mi-o recunoșteam se fixase cu îndărătnicie în creier: „Mircea Handoca a fost totuși nedreptățit de contemporani. La moartea lui, va trebui să scriu un articol în care să spun acest lucru.” Începuseră chiar să-mi vină în minte, cu rapiditate, fraze dintr-un virtual necrolog.

Le-am scuturat nervos. Cum să te gândești la moartea unui om? Și-apoi, eu însumi am fost unul dintre cei care au scris, au vorbit (chiar și la radio) aspru despre el, criticându-i edițiile, studiile, bibliografiile. Nu i-am fost dușman, precum alții, dar nici prieten nu pot spune că i-am fost. Am pus bizarul gând pe seama faptului că, în acele zile, cercetam corespondența lui Eliade. O bună parte a ei, copiată de profesorul Mac Linscott Ricketts, fusese publicată de Mircea Handoca în România.

După două zile, am primit un scurt email de la fiul său: „În seara zilei de 22 septembrie, după o scurtă suferință, profesorul Mircea Handoca a trecut în eternitate la vârsta de 86 de ani și jumătate. Dumnezeu să-l odihnească!” Șocul pe care-l aduce vestea oricărui deces a fost dublat de perplexitatea în fața acestei coincidențe suprarealiste. Am comparat îndată fusurile orare: 7 dimineața la Chicago înseamnă 3 după-masă la București. I-am scris apoi lui Mircea Handoca pentru a-i cere detalii. Am aflat că tatăl său a stat în spital, în stare de inconștiență, din 17 până în 22 septembrie, la ora 8 seara, când și-a dat obștescul sfârșit.

În acel moment, așadar, Mircea Handoca trăia, chiar dacă toate punțile senzoriale către această lume erau rupte. Ce făcea, înmormântat deja în propriul corp? Sau, poate, eliberat deja de propriul corp? Ultimele vizite înaintea marii plecări? (Atei, agnostici, raționaliști, vă rog să vă scandalizați.) Gândul că am fost unul dintre cei pe care ținuse să-i viziteze mi-a dat deopotrivă emoții și frisoane reci. Dacă li s-a întâmplat și altora, aș vrea să aibă curajul de a o spune. Știu – după cum se vede – că nu e ușor să faci o astfel de mărturisire în țara bășcăliei. Dar, în carnavalul lumii globale post-contemporane, cui îi mai pasă de formele arhaice ale veseliei (și frustrării) va­lahe? Ele vor supraviețui oricum, atunci când toate lucrurile mai importante vor fi dispărut.

*

Îl știam pe Mircea Handoca de prin 1984, când îl descoperisem pe Eliade. Am reușit destul de repede să depistez și să citesc cam tot ceea ce publicase despre omul care, pe atunci, fioros adolescent hipermetrop, mă interesa mai mult decât orice. L-am întâlnit imediat după Revoluție, la una dintre lansările edițiilor sale – poate chiar prima –, iar apoi de mai multe ori, în contexte similare. Nu pot spune însă că ne-am și cunoscut atunci. Păstrez, cu oarecare melancolie, mai multe autografe pe care mi le-a dat de-a lungul timpului pe volumele operelor lui Mircea Eliade.

Mult mai târziu, prin 2002 sau 2003, după ce ne cunoscusem, mi-a trimis, din propria-i inițiativă și spre mirarea mea, un pachet. Era plin cu xerocopii ale manuscriselor și fișelor lui Eliade din perioada indiană, aflate în arhiva sa. Îmi scria că sunt primul căruia i le dezvăluie. Mi-a îngăduit apoi, în câteva rânduri, să-i văd colecția de manuscrise și să fac fotocopii. Regret că nu am fost mai insistent, pentru a vedea – și copia – mai mult. (Erau și dosare puse de-o parte, pe care spunea că urmează să le valorifice.)

Cum spuneam, îl criticasem, așa cum o făcuseră și alții. Îi reproșam mai ales că stătea cu gelozie pe comoara adunată, în loc să-și caute colaboratori care să asigure o calitate științifică tuturor proiectelor sale. Ar fi găsit printre acei mai mult sau mai puțin tineri, dornici să muncească pe același ogor, destui pregătiți să răspundă chemării lui. Începuse o colaborare fericită cu Mihai Dascal, la ediția operelor literare, patronată de bătrâna Minerva, dar neno­rocul românesc al lui Eliade s-a vădit repede și aici. În pofida criticilor, îl respectam totuși pentru pasiunea nedescurajată – o pasiune realmente monumentală, cu toate diformitățile și ciobiturile ei – pe care a pus-o în slujba cunoașterii operei și vieții lui Eliade.

Într-o țară în care nici oameni mai bine calificați profesional nu reușesc să convingă vreo instituție, vreo putere, să ia în serios proiectul recuperării sistematice a memoriei lui Eliade – cea mai mare instituție născută aici –, Mircea Handoca rămâne un exemplu de dedicație, tena­citate și efort constructiv. Nu avem ediții bune, dar fără el n-am fi avut azi nici ceea ce avem: corespondența, scrierile de tinerețe, romanele manuscrise, finalizate sau abandonate, diversele inedite. Pentru a nu mai pomeni dosarul receptării, cu tot cu cele trei volume, predate, dar netipărite, și cu ultimele opt rămase în arhiva lui. Și mă tem că n-am fi avut nici măcar un singur volum de bibliografie, nu cinci, câte publicase el, cu obișnuitele greșeli, desigur, enervante și umili­toare, dar deloc deru­tante pentru cercetătorii avansați. Nici acestea nu sunt cunoscute, toate, chiar de către cei mai prezumțioși critici ai lui. Cred că cel căruia îi dedicase viața ar fi spus: „Iertate-i sunt păcatele cele multe, căci mult a iubit”.

Mircea Handoca reprezintă o etapă în editarea lui Eliade. A dominat-o în mod absolut. N-a fost o etapă filologică și critică, dar asta nu o face mai puțin importantă pentru cunoașterea operei eliadești. În țara formelor fără fond (obstinate mai ales în jurul savantului de la Chicago), el personifica un fel de fond fără forme. Acum e rândul altora să facă – și să refacă – mai bine. Din nefericire, n-am văzut vreo înghesuială în ultimii trei ani. Unii dintre cei care s-au plâns, profitabil, că le stă în cale Handoca își vor găsi probabil alte scuze acum, alții care le stau în cale.

A fost, de fapt, un veritabil fenomen acest năpraznic Handoca, deși nu unul al culturii, ci al naturii. Un fenomen ce s-ar putea defini ca acea forma mentis în care, dintre toate posibilele căi ale apropierii de Eliade, cea mai eficace este pasiunea: o pasiune abisală, devoratoare, căreia nu i se poate rezista. Astfel înțeles, el are nu puțini urmași în România. Unii îl admiră și se recunosc în el, alții îl detestă fără să vadă că-i sunt fii naturali.

Cea mai prețioasă moștenire pe care ne-a lăsat-o este fondul său documentar Mircea Eliade, toate manuscrisele și cărțile pe care le-a strâns într-o viață de om, cu precădere manuscrisele, documentele, foto­gra­fiile din arhiva românească a savantului. Îi scrisese profesorului Mac Linscott Ricketts că l-a lăsat prin testament unei mari biblioteci din București. Sper să fie într-adevăr așa. Locul lui firesc este într-un repozitoriu public, unde poate fi valorificat de cercetători. Au trecut totuși mai bine de trei ani și nu am auzit nimic despre soarta lui. În schimb, văd constant piese din el vândute prin anticariate și case de licitații. Se pare că, din nou, ceva subminează drumul de la intenție la realizare. Parcă trebuia stricată, pentru simetrie, și această operă a lui Handoca.

*

De când ajunsesem la Chicago, auzeam și citeam prin publicațiile campusului, mai ales de Halloween, povești despre fantome care infestează zona. Unul dintre acele duhuri era cel al lui Culianu, considerat un „possible warlock”. (De exemplu, în Chicago Maroon din 31 octombrie și 8 noiembrie 2011.) Se spunea că ar bântui toaleta fatală din Divinity School și ar lucra la cafeneaua de la subsol, joia, în schimbul de după-masă. Nu m-aș fi supărat să primesc vizita lui (chiar l-am așteptat o dată, la cafenea, împreună cu Christian Wedemeyer), dar nu m-am învrednicit de ea. Iată-mă însă colindat de un alt român al cărui nume e strâns legat de cel al lui Eliade. Va intra oare – mă întrebam – și bătrâna mea vilă în rândul acelora bântuite?

Încerc să înțeleg ce se petrecuse în acea stranie dimineață. Mi se mai întâmplase o dată, pe vremea când eram la Universitatea din Delhi, dar era vorba de o persoană foarte apropiată, legată prin sânge, și, în plus, nici nu eram sigur că nu fusese o coincidență. Cu exact șase săptămâni în urmă, înainte de a pleca din țară, îi trimisesem lui Mircea Handoca un email, după un lung an de tăcere. Nu primisem nici un răspuns. Era acesta răspunsul așteptat? Dacă vizită a fost, cum să o tâlcuiesc? Nu-mi fac, desigur, iluzii că bătuse atâta drum doar pentru mine. Cred că a trecut pe la mormântul lui Mircea și Christinel din Oak Woods Cemetery, pe la casa lor din Woodlawn Avenue, pe la Divinity School și pe la Mircea Eliade Papers, din Biblioteca Regenstein, al căror unic cercetător eram în acel moment.

Nu știu cum să înțeleg nici ceea ce mi s-a întâmplat acum. Sunt ultimul care ar minimaliza rostul filologiei. M-am trezit pe neașteptate că trebuie să scriu acest articol și am făcut-o dintr-o răsuflare, lucru care nu mi se întâmplă des. Citeam una dintre edițiile artizanate de Handoca, dar fără să-mi dau seama că-i aparține. Mă uit acum din nou la carte și văd că are pagina de gardă smulsă. Îmi amintesc dintr-o dată totul. Cu 27 de ani în urmă, la Târgul Bookarest, mi-a scris o dedicație care nu-mi plăcuse și pe care am rupt-o de îndată ce m-am îndepărtat. Oare cu ce mă supărase Mircea Handoca?

Și de ce trebuia să-i dedic acest text?