Cerul înstelat și Emil Bobu

Logic ar fi ca, de-a lungul vieții, să descoperim lumea treptat, de la realitatea din imediata noastră apropiere și până la galaxiile aflate la distanțe de mii de ani lumină. Să fim preocupați întâi de sânul mamei, în care ne afundăm fața ca să sugem, să-i cunoaștem după aceea pe ceilalți membri ai familiei, să-i observăm, fie și în treacăt, în primii ani de școală, pe diverși semeni din afara familiei, întrebându-ne, printre altele, de ce maturii trebuie să dea ordine, iar copiii să le îndeplinească, să încercăm să înțelegem apoi, la vârsta adolescenței, de ce și în lumea maturilor există o ierarhie, să fim tot mai interesați, în continuare, de probleme ale conviețuirii oamenilor, de morală, de dreptate, de organizarea comunităților umane, de revoluții, de istorie, de evoluția umanității. Iar cunoașterea noastră să se extindă în cercuri concentrice tot mai mari ajungând să cuprindă abia în cele din urmă, la vârsta maturității, natura, cu milioanele ei de specii de viețuitoare, din care umanitatea face parte ca o specie dizidentă, Soarele cu planetele lui, stelele, constelațiile, galaxiile, cosmosul însuși, apărut nu se știe de unde (poate dintr-un nimic care a făcut explozie – după cum aflăm din Rig-Veda, dar și din textele lui Stephen Hawking).

Iată însă că se întâmplă exact invers. În cazul meu, în mod sigur, s-a întâmplat invers. Adolescent fiind, oamenii mi se păreau un subiect neinteresant și mă uitam captivat la cer. Încă nu se înființase Observatorul Astronomic din Suceava (cu al său telescop remarcabil, comandat cu o frumoasă ambiție provincială la firma Zeiss), dar aveam un binoclu de război german, cumpărat de mine dintr-un târg de vechituri, cu care scrutam noaptea luna. Dintr-un disc strălucitor ea se transforma într-o suprafață mată, cu cratere de diferite mărimi, secetoasă, care mă impresiona prin sugestia de pustietate cosmică. În fiecare august, aflat în vacanță la Boroaia, în nopțile de 11 spre 12 și 13 spre 14 rămâneam afară, culcat pe prispă, cu fața în sus, și mă îmbătam de frumusețea ploii de stele (curentul de meteoriți ai Perseidelor). Înregistram cu ochii mei, fără aparatură, sute de stele căzătoare pe noapte.

Când mergeam la pescuit, la râul Moldova, mai mult decât să pescuiesc, mă uitam ore întregi la apă – limpede și repede curgătoare ca Ozana lui Ion Creangă (care se varsă de altfel, ceva mai la sud de Boroaia, chiar în râul Moldova) – și urmăream săgetarea clenilor aurii și a mrenelor roșietice pe deasupra pietrișului. Iar în micile golfuri ale râului, pardosite cu nisip, nu pietriș, descopeream, după dârele lăsate în urma lor, scoicile lente ca melcii, racii apocaliptici și suspicioși, mormolocii de forma unor megaspermatozoizi, gonind mereu către nu știu ce (poate către niște ovule imaginare). Toate acestea mi se păreau infinit mai demne de interes decât agitația oamenilor.

Trăind astfel, am pierdut ocazia de a cunoaște oameni pe care ar fi fost bine să-i cunosc din jurul meu și de a participa la evenimente semnificative. Un personaj remarcabil, pe care l-am ratat, dându-i prea puțină importanță, a fost Emil Bobu, prim-secretar al Comitetului Județean al PMR Suceava. Scund și și îndesat, parcă cioplit într-un buștean cu toporul, ar fi putut să joace un rol de pitecantrop într-un film despre evoluția omului.

L-am văzut de două ori. O dată când l-a admonestat violent pe tatăl meu, pe stradă (în prezența mea!), pentru că, în calitatea lui de inspector-șef la administrația financiară, aprobase reduceri de impozite pentru unele mânăstiri cu posibilități materiale modeste. Bine înfipt în pământ, își agita brațele scurte și țipa tunător la cel care mi-era părinte și pe care îl veneram. Eram gata-gata să-l pocnesc pe Emil Bobu. Dar tata m-a luat de după umăr și a părăsit împreună cu mine locul, fără să riposteze, dându-i de înțeles urlătorului că îi va oferi explicații într-o instituție, nu pe stradă.

A doua – și ultima oară – l-am văzut pe individ la tribuna oficială, cu ocazia nu știu cărei demonstrații, și, pierdut în coloana care defila, l-am fixat de jos în sus cu privirea cu atâta ură încât m-am mirat că tribuna nu a luat foc.

(Așa se explică de ce m-a afectat foarte tare afirmația – flagrant falsă și nedreaptă – a lui Boris Buzilă, dintr-o carte a sa de memorii, că eu am fost… parașutat la România liberă în urma unei intervenții a lui Emil Bobu. Era o presupunere a acestui Boris Buzilă – un publicist obscur, care ar trebui el să explice cum a ajuns șeful secției de cultură la acest ziar – plecând de la informația că odiosul Emil Bobu, om de încredere al lui Nicolae Ceaușescu, fusese cândva prim-secretar la Suceava, orașul în care am copilărit eu. Ce jalnic obicei să faci deducții puerile și să le prezinți drept realitate, lezând demnitatea unor oameni! În realitate, am ajuns la România liberă la invitația insistentă a lui Octavian Paler, redactor-șef al ziarului, care mă prețuia și simpatiza.)

Când am plecat la București să dau admiterea la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, în 1965, eram poate ultimul virgin politic din România. Nici nu știam că există Securitatea. Am fost cazat, ca mulți alți candidați la căminul Carpați (prăbușit ulterior, la cutremurul din 1977), de pe strada Edgar Quinet de lângă Universitate. Clădirea, cu opt etaje, de forma unui patrulater, avea o curte interioară sordidă. Când am fost găzduit eu acolo, căminul zumzăia de sute de tineri, studenți și nestudenți, distribuiți fără nicio logică în camere. Din prima zi și-a făcut apariția un student la Drept (parcă în anul doi), Dan Munteanu, care mergea din cameră în cameră și strângea semnături pe un memoriu, adresat conducerii Universității. Am citit memoriul și mi s-a părut justificat. Se referea la nereguli de ordin administrativ (inclusiv modul defectuos în care funcționa chiar căminul Carpați), iar în final deplângea modul nedemocratic în care procedează conducerea Universității, refuzând dialogul cu studenții. L-am semnat imediat. Cei care împărțeau camera cu mine m-au privit într-un mod ciudat. Și nu l-au semnat. Iar alții, din alte camere, îl căutau pe Dan Munteanu, ca să-și retragă semnătura. Ceva îmi scăpa. Mă întreb acum: de unde știau niște tineri, în ciuda lipsei lor de experiență de viață, că e periculos să se asocieze unui protest? (Chiar era periculos. Din cauza semnăturii mele de atunci mi s-a deschis – aveam să aflu ulterior – un dosar de urmărire informativă și am fost anchetat eu însumi de Securitate în anul II de Facultate.)

Dan Munteanu mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Era robust și energic, avea capul rotund, părul șaten, des și greu, ochii rotunzi, de un căprui închis, buzele cărnoase, dar ferme, bărbătești, și purta mustață, relativ groasă (în stilul lui Freddie Mercury). Vorbea cu o elocvență de viitor avocat, dar și cu o anumită căldură suflească, fără să alunece în sentimentalism. Era dinamic, eficient, renunța să încerce să-i mai convingă pe cei despre care își dădea seama – repede – că nu se vor lăsa convinși. Unii, de altfel, nici nu voiau să atingă foile pe care li le întindea protestatarul, ca și cum ar fi fost purtătoare de microbi.

Știu din auzite că după începerea anului universitar el a fost arestat și judecat, nu oriunde, ci într-o sală a Facultății de Drept, în prezența a numeroși studenți, pentru a li se da o lecție și lor. În timpul procesului, a simțit că se strânge lațul în jurul lui (deși, din punct de vedere juridic, era cu desăvârșire nevinovat), s-a smuls dintre cei care îl păzeau și a sărit pe fereastră, de la etaj. Și-a fracturat ambele picioare și așa, cu ambele picioare fracturate, a fost dus la închisoare. Se zvonea că până la urmă a fost lichidat.

După 1989, am lansat, în presă, mai multe apeluri către cei care dețin informații despre el, dar n-am primit niciun răspuns. Nu am reușit să descopăr, nicăieri, o fotografie a lui. Așa se explică de ce am rugat-o pe Mihaela Șchiopu să-i compună un portret-robot, pe baza amintirilor mele. 

P.S. Iată ce am găsit în dicționarul Victimele terorii comuniste al lui Cicerone Ionițoiu (editat de Domnița Ștefănescu) în volumul consacrat literei M:

MUNTEANU, Dan. Din București. Student în anul doi la Facultatea de Drept. A inițiat un memoriu (semnat de 900 de studenți) în care erau descrise condițiile mizere din căminul studențesc Carpați. Rectorul și prorectorul l-au reclamat la Securitate. Arestat și închis la penitenciarul Malmaison. Condamnat la închisoare de Tribunalul Militar București, ca: «destabilizator al ordinii publice, fascist, instigator periculos». Eliberat în 1972, a dispărut pe drumul dintre penitenciar și locuință.“