Versuri

Cuvintele

rochii de mătase
cu care îmi îmbrac vocea
când pleacă spre lume
în urma lor vin eu
ascunzând
mușcătura șarpelui

nu e nevoie
să-mi arăt chipul însă
mânuiesc sunetele
ca un păpușar
le încălzesc
la temperatura sufletului
curăț și pansez
dileme crescute în priviri
șoaptele mele înfloresc
la căpătâiul
fiecărui refugiat

te-aș fi scos pe cărucior mamă
să te plimb prin hățișul
poemelor
ai preferat să rămâi
în cavoul
celei dintâi metafore

Viziru

Stejarii
cercei atârnați
de urechile zilei
ciorile
stropi de noroi
pe eșarfa amiezii
îngerii se joacă
de-a v-ați ascunselea
prin umbrele noastre
eu mă agăț
de privirea lui Dumnezeu
să nu cad în viesparul
cărnii

Nu mai aruncați destine

la poarta noastră
găsiți-le un loc
prin magazii
e mai bine să le aveți aproape
să le înveliți
cum se învelesc smochinii
cu folie
cu pământ la rădăcină
să le hrăniți cu lingurița
în definitiv vă trageți seva din ele
și în privirile lor
vă puteți întâlni
nepoții și strămoșii laolaltă
nu mai aruncați destine
sau dacă o faceți
așezați-le cu grijă pe băncile din parc
când deschidem ferestrele dimineața
să admirăm cerul
să-l vedem încălzind
ghemotoacele de carne
dintre scânduri

S-a frânt o creangă

de privirea mea
corbii au zburat printre gene
ca o viitură
a năvălit cerul
trăgând după el
oseminte de dragoste
două dimineți smulse
din brațele tale
ultimul așternut
le-a izbit de mine
am căzut între ani
o mână
m-a acoperit cu nisipul
clepsidrei
m-am trezit zidită
în propriul trup

Siberii flămânde

Colții nu mai vor să răsară
se răsucesc în lăuntrul sudorii
inima își strâmtează hambarele
șapte ani de secetă
Siberiile biciuite de foamete
trec ilegal granița
niște ochii sticloși
scormonesc liziera câmpiei
în nopți fără lună
bântuie satele

bărbatul
saltă piciorul
corpul găinii
se zbate pe zăpadă
sub bocancii mei
siberii flămânde
stau gata să-și înfigă
rădăcinile
în sângele țăranilor

Se schimbă turele

în scorbura vieții
ne trimitem înainte
bătăile inimii
precum strămoșii
fantomele
îmbrăcăm peste haine
uniformele cărnii
unde vedem priviri pâlpâind
ne oprim
săpăm întunericul din jurul lor
îl încărcăm în găleți
și-l deșertăm
în groapa de gunoi a satului
flăcările se înalță
trag după ele trupuri înghețate
afară sunt aliniate
să-și ocupe locul
în armata de salvare
a viselor