Al. Philippide

Al. Philippide este un clasic în înțelesul de vechi. Către acest clasicism îl împingeau atât cultura, cât și structura sufletească – poetul a protestat o dată contra pretenției moderniștilor de a descoperi date afective noi („ar fi ca și cum de vreo cincisprezece ani încoace sufletul ome­nesc s-ar fi schimbat în întregime”). Timpul clasic, așa cum îl înțelege, este etern și esențial, în el fiind contemporane toate epocile. Poetul nu-și ascunde emoția cu care se lasă îmbiat de acest timp inalterabil:

 

„Aici în Eneida ne-a hărăzit Virgil
Un timp al său elastic și subtil
În care epoci varii, și vechi și noi, sunt date
Deodată toate.
În el acum și inima bate.
Rămâi aici la noapte. Avem castane moi
Și mere bine coapte și cașul bine scurs
Și-un moale pat de frunze cu blănuri largi de urs,
Te vor trezi, spre ziuă, rândunele
De multă vreme oaspeți ai strașinilor mele.”

Romantismul și cla­si­cismul de care se vor­bește mereu în legătură cu Al. Philippide sunt noțiuni relative și nu numai în accepție isto­rică. În definitiv, poetul însuși a găsit nejus­ti­fi­cată (sau prea lesnicioasă) opunerea lor, suge­rând o alta, romantism-realism. Din punctul lui de vedere (Al. Philippide este și un eseist notabil, strângându-și articolele în Studii și portrete literare, 1963, și în alte volume), romantismul echiva­lează cu înclinația spre lumea din sufletul poetului, iar realismul cu aplecarea spre lumea din afară. Romantismul și realismul sunt privite ca două chipuri de a simți. Clasicismul nu li se opune, el fiind acceptarea universalului din lucruri, ten­dința spiritelor de a primi o anumită edu­cație care exclude accidentalul, efemerul: „Roman­tismul, explică Al. Philippide, nu se poate dobândi prin educație, prin cultivare, prin exercițiu. Te naști romantic, poți deveni clasic.” În niciun caz poetul n-are două suflete contradictorii – cum s-a susținut necontenit – ci unul singur, dar ale cărui inscripții autentice (ca să-i folosesc metafora) au fost acoperite de altele recente, așa cum pe vechile pergamente călugării cărtu­rari ștergeau superficial textul păgân spre a copia Scriptura:

 

„Nu scrijeleau adânc, să nu le strice,
Și-așa, sub psalmi, trăiau gândiri antice.
Mi-e sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, neînțelese.
O, dac-aș izbuti să le descurc,
La vechile izvoare să mă urc”.

Vechi este poetul întrucât înțelege poezia nu ca pe o formă de sentiment, ci ca pe una de cunoaștere: poezia ar fi, înainte de orice, o ati­tu­dine spirituală. Poezia lui Al. Philippide redes­­coperă vechiul limbaj figurativ al anti­cilor sau al autorului Vitei nuova. Sentimen­tul își creează la el nu un mod de a exista, ci unul de a se reprezenta, o figură livrescă, în stare să-l exprime:

 

„Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin,
Pătruns în mine parcă fără veste?
Mi-e sufletul adânc ca o poveste
În care e un vechi amurg pe Rin
Și un luntraș îndrăgostit de-o zână.
Știu cântecul pe care îl cântai
Luntrașului pe Rin odinioară,
Știu cântecul cu care îl chemai
Să moară.
Și sunt luntrașul
Lorelei!”

la Al. Philippide poezia nu se desparte nicio­dată de umbra ei, universul de imagini lăsând să se vadă atitudinea originară. Poemele lui mari, scrise aproape toate după al Doilea Război, sunt, în fond, niște ale­gorii – Balada vechii spelunci, Pe un papirus, Prin niște locuri rele, Legendă – împânzite de o imaginație delicată și tulbură­toare, senină și anxioasă. În Pe un papirus este înfățișată o țară frumoasă și tristă, o vale a plângerii ca aceea din Noi a lui Goga:

 

„Priveliștea se limpezi;
Nu mai era nici frig, nici ceață.
Un soare cald de miazăzi
Trezea în mine-o nouă viață.

Din țara negurii abia
Dacă făcusem zece stadii,
Și-acum privirea mea sorbea
Un cer curat ca al Heladii.

Am poposit pe un colnic.
Un munte-nzăpezit în zare
Ca marmura de Pentelic
Lucea cu creștetul în soare.

Jos, ca un mare taler plin
De daruri și de trufandale,
Sub cerul molcom și senin
Se răsfăța domol o vale

Cu lanuri, pajiști și cirezi.
Rostogolind albastre unde,
Un râu curgea printre livezi
Cu poame aurii, rotunde.

Și eu mă minunam privind:
Să fie-acele fructe rare
Care se-aduc de pe la Ind
Din țara soarelui-răsare?
………………………..
Porumbi zburau din ram în ram
Și toată ginta păsărească
Cânta de zor. Dar nu zăream
Nici o făptură omenească.

Dormeau sub cerul de safir
Palate albe cu porți grele
De bronz, și scări de roș porfir.
Dar nici o strajă lângă ele!

Să fi ajuns, de zei trimis,
În reședința funerară
A unei noi Semiramis
Stăpână peste-această țară?”

În Legendă, un vrăjitor descântă într-o limbă necunoscută clopotele bolnave, care reînvie și-și iau zborul spre zări (e reluat motivul din mai vechea Clopotele):

„Ca îmbăiate parcă-n apă vie,
Se scuturau din toropeala lor
Și se-nălțau țâșnind spre cer în zbor,
Cu dangăte zglobii de bucurie.
………………………………

De băierile cerului s-au prins
Și vânturându-se strălucitoare
O joacă uriașă au întins
Prin tot văzduhul larg, din zare-n zare.
Clopotniți așteptau să se întoarcă,
Dar ele tot mai tare-și făceau vânt
Și lărmuiau în legea lor, de parcă
Nici n-ar fi fost vreodată pe pământ.

Apoi, cum păsările călătoare
Se-adună înainte de plecare,
Așa s-au strâns și clopotele-n stol;
Dar isprăvindu-și repede soborul
Spre zarea largă își luară zborul
Și într-o clipă cerul a fost gol.”

poemele nu trăiesc însă numai prin aceste viziuni fragmentare și rămâ­nem surprinși de adân­cimea acestor alegorii ce ar trebui să aibă înțelesul limpede. Poetul inventează de fapt pseudo-alegorii, căci pe el nu-l interesează dezlegarea simbolurilor, ci echivocul lor. Acest alegorism întors este, fără îndoială, lucrul cel mai original. Poezia devine lirică tocmai când părea a se risipi definitiv. Ce este spelunca, parcă scoasă din Faust? Ce este țara plânsă din Pe un papirus? Cine sunt locuitorii ei, care nu se pot bucura de nicio frumusețe?

„Sunt poate umbre care vin
Din lunga noapte funerară
Și-mpinse de-un viclean destin
Trăiesc aici a doua oară,
Dar numai timp de-o zi! Și-apoi,
În lungi, șovăitoare cete,
Le mână Hades înapoi
La negrul Styx cu ape-ncete.

Dar nu voi fi silit și eu,
La fel cu-această tristă gloată
S-ascult de fiorosul zeu?
Și m-am întors din drum deodată!”

În loc de-a explica, poetul deschide pe negân­dite o perspectivă imensă, înecând în îndoială și neliniște sensul logic. Ce sunt „locurile rele” din alt poem? De ce boală suferă clopotele? Ce înțeles poate avea zborul lor grandios? Simțim lămurit că aici nu încape un singur răspuns. Poetul ne-a amăgit: alegoria nu numai că nu se clarifică, dar se înfundă în mister și inexplicabil. Chiar dacă la apariția lor noi toți am intuit că lipsa răspunsului era un mod de a sugera o realitate morală și chiar politică a vremii al cărei nume nu putea fi rostit! Lirismul, apoi, alungat la început departe de țărmu­rile poemului, se reîntoarce acum ca apele umflate de flux și scaldă generos aceleași țărmuri care ni se păruseră aride. Pentru că, indiferent de metoda ei, nu există poezie adevărată care să-și lase simbolurile traduse prin idei. Nu în aceasta vom găsi deosebirea dintre poezia „veche” a lui Philippide și aceea modernă. Din contra, poezia lui Al. Philippide este modernă prin puritatea ei, prin ambiguitate și mister. Adânci neliniști exis­tențiale bântuie toate poemele, atât de clare și de discursive în aparență. Ele sunt la drept vorbind insondabile:

 

„Mai este
Până s-aveți din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o nouă născocire,
În așa fel, ca fără mijlocire,
De-a dreptul să se-atingă gândire cu gândire,
Iar eu să pot în voie să cutreier
O (anemie) toată numai creier,
Dar până-atunci, misterios și mut,
Rămân un exilat în absolut.”

Cele dintâi volume (Aur sterp, 1922, Stânci fulgerate, 1930 și chiar Visuri în vuietul vremii, 1939), care l-au determinat pe G. Călinescu să-l considere monocord, dar mare poet, nu ne mai rețin atenția. Interesant și original, Philippide devine cu Monolog în Babilon din 1967. Nuvelele fantastice (Îmbrățișarea mortului și Floarea din prăpastie) sunt antologabile, dar nu antologice.

(din Istoria critică a literaturii române,
ediția a II-a, revăzută și adăugită, în curs de apariție)

Postscriptum. Reiau cu articolul consacrat lui Al. Philippide în ediția a doua a Istoriei critice seria de comemorări ale unor scriitori clasici, mai mult sau mai puțin uitați astăzi, în ideea că istoria literaturii este un tot din care niciun scriitor important nu trebuie să lipsească. Dispărut în urmă cu 40 de ani, Al. Philippide își are locul lui în istoria literaturii române. Se cuvine să-l reamintim, fie și numai la date rotunde. O parte a operei poetice a lui Al. Philippide aparține interbelicului, cealaltă, epocii noastre. După părerea mea, un poet original și cu adevărat puternic Al. Philippide este mai ales după al Doilea Război. Ignorarea lui în prezent este cu atât mai puțin explicabilă. Asta, în condițiile în care parabolele lui poetice, bine înțelese în anii 1970, n-au putut fi descifrate absolut corect în epocă de către critică din pricina cenzurii sau, mai exact, a autocenzurii. Critica le-a apreciat la justa lor valoare, dar s-a mulțumit cu interpretări mai degrabă aluzive. Moartea lui Al. Philippide în februarie 1979 a constituit un moment penibil în Consiliul USR, care avea pe ordinea de zi „chestiuni fierbinți”, cum ar fi plagiatul lui E. Barbu din Incognito, pe care nu le-a putut onora, obligat de conducerea PCR să le lase pe altă dată și să consacre reuniunea unui necrolog al abia răposatului poet. Nu era prima și nu va fi nici ultima deturnare de acest fel a atenției Consiliului. Moartea lui Al. Philippide nu merita un astfel de subterfugiu politic. Nu bănuiam atunci că va fi și cea din urmă comemorare de care poetul va avea parte.