17 ofițeri de securitate

Foto: 1965. La câteva minute după examenul de admitere la facultate, însoțit de tata.
Imagine din arhiva autorului.

În perioada examenului de admitere, episodul cu Dan Munteanu n-a însemnat aproape nimic pentru mine. Nu știam – nici nu mi-aș fi putut imagina – că ulterior el va fi anchetat, judecat, dus la închisoare și făcut în cele din urmă să dispară. Am uitat repede de acest personaj (cândva mi-l voi reaminti). Mă scăldam fericit în prezent, trăiam frenezia participării la un concurs: eram aproape șapte candidați pe un loc (șase virgulă nu știu cât) la Facultatea de Limba și Literatura Română unde mă înscrisesem.

Nu dădeam importanța cuvenită momentului, mă simțeam cuprins de un fel de beție iresponsabilă. La un moment dat, absorbit de discuția cu o fată superbă, brunetă cu ochii albaștri, Gabriela Vasilache (viitoarea poetă Gabriela Negreanu), care îmi povestea că obișnuiește să traverseze Dunărea înot (mă întreb acum: și grănicerii stăteau de lemn Tănase?), n-am auzit când am fost chemat de examinatori la proba orală și puțin a lipsit să ratez examenul. Noroc cu tata, prezent mereu lângă mine, ca un body-guard (nu exista pe atunci expresia) care, auzind că sunt strigat, m-a luat de o aripă și m-a introdus repede în sala de examen.

La proba scrisă, la fel, era s-o dau în bară, din cauza dorinței mele nesăbuite de a face o lucrare cu totul ieșită din comun. Mai exact, la partea de gramatică, unde trebuia să enumăr și să definesc tipurile de propoziții subordonate în frază, m-am ambiționat să ilustrez fiecare categorie nu cu exemple fictive (ceea ce ar fi fost o joacă), ci cu citate din opere literare (poezii, dar și povestiri, schițe, nuvele, romane, piese de teatru). Am făcut un efort supraomenesc de rememorare a ceea ce știam pe de rost din literatura română, am reușit să găsesc și propozițiile potrivite, dar între timp se scurseseră două ore și patruzeci și cinci de minute din cele trei ore pe care le aveam la dispoziție. La partea de literatură, la care aș fi putut ușor obține nota zece, n-am mai scris aproape nimic.

Când s-a afișat lista cu cei admiși, eram și eu menționat, undeva, în a doua jumătate a șirului de nume, dar eram totuși menționat. Reușisem la facultate!

Era în toamna anului 1965. Din acel moment și până pe la sfârșitul lui februarie 1967 am trăit o viață frumoasă, de neuitat. Este perioada complet liberă de comunism din biografia mea. Un an și jumătate!

La Suceava mă simțisem la fel de liber, dar acolo tot mai pluteau în aer miasmele ideologiei comuniste, sesizam ceva nefiresc în stilul de viață, chiar dacă nu eram conștient de cauza răului. Remarcam, de exemplu, limba de lemn a propagandei marxist-leniniste în comentariile din manualele de literatură română, reacționam cu un fior de dezgust și cu o spaimă vagă, la citirea lor, dar credeam că totul se datorează stupidității maturilor, despre care aveam, nu știu din ce cauză, o părere proastă.

La București era cu totul altfel, respiram libertatea ca pe un aer cu mult oxigen. La facultate, toți profesorii – în frunte cu Nicolae Manolescu – erau nonconformiști, ironici, lipsiți de prejudecăți. Chiar și cei care (după cum aveam să aflu ulterior) profesaseră cu numai câțiva ani în urmă realismul socialist râdeau primii de realismul socialist și o făceau cu spirit ludic. Mi-aduc aminte că Savin Bratu, cunoscut până nu de mult ca proletcultist zelos, ne propunea să analizăm, la seminarii, cu metode critice moderne – psihanalitică, structuralistă, tematistă, semiotică etc. – poezia Cățeluș cu părul creț…

Tot în acea perioadă, cenaclul literar al facultății a fost redenumit, într-una din ședințe, la propunerea lui Adrian Păunescu, Junimea (act de curaj care a provocat rumoare în rândul asistenței, dar a obținut imediat aprobarea lui George Ivașcu, aflat la prezidiu). În acel cenaclu au citit, printre alții, Petru Popescu (din volumul Zeu printre blocuri, ce titlu inteligent-sfidător!, mi-am spus) și Ion Alexandru, recent transferat de la Cluj și considerat pe atunci un nou Eminescu (ceea ce avea să și devină, dar un Eminescu mai mărunt, care, spre deosebire de adevăratul Eminescu, nu va rata luarea doctoratului la Berlin).

Citeam, la căminul studențesc (din str. Panduri), până noaptea târziu, cărți bune, refugiindu-mă în spălător, ca să nu-i deranjez pe cei cincisprezece colegi scufundați în somn, din dormitorul imens. Asemenea cărți (traduceri, de exemplu, din Thomas Mann și Albert Camus) nu găsisem niciodată la Suceava. Mergeam la cursuri și-i ascultam cu nesaț pe profesori vorbind – chiar și cei lipsiți de strălucire aveau o ținută intelectuală impresionantă pentru un adolescent venit din provincie, ca mine. Cutreieram orașul, captivat de diversitatea lui caleidoscopică, de erotismul lui difuz, în care aventura amoroasă te aștepta în cele mai surprinzătoare locuri, într-un parc, dar și într-o biserică. Intram în magazine, în săli de cinematograf, în curțile unor școli, nu mă mai săturam să explorez „orașul-furnicar“. Îmi făcea bine grandoarea metropolei, așa cum îmi făcea bine la Suceava grandoarea pădurilor de fagi.

Nu mă simțeam deloc complexat în marele oraș. Îmi plăcea foarte mult, dar aveam și un sentiment de superioritate, văzându-i pe oameni cum trăiesc înghesuiți, cum își împart cu o precizie meschină curțile ca să parcheze câte o biată bicicletă sau să-și pună rufele la uscat. Mi-a venit să râd când am descoperit, la piață, că merele, sfrijite, grupate în grămăjoare de câte trei-patru, se… cumpără. La Suceava se luau firesc din meri, inclusiv din merii vecinilor, sub privirile lor îngăduitoare.

Mă împriete­nisem cu entuziasm cu George Arion, un tânăr inteligent și cu umor, care scria versuri, ca și mine. Avea în casa părintească o bibliotecă imensă, îmi împrumuta cărți sau mergea împreună cu mine la Biblioteca Academiei. L-a șocat mărturisirea mea că vreau să revoluționez limbajul poeziei românești. Chiar voiam, dar am descoperit repede că îl revoluționase deja, cu o imaginație lingvistică imposibil de depășit, Nichita Stănescu și am renunțat.

După cum aveam să aflu în 2008 din dosarul de urmărire informativă a mea pe care mi l-a pus la dispoziție CNSAS, în toată această perioadă paradisiacă a tinereții, când nu doar trăiam, ci îmi sărbătoream existența, când mă simțeam liber și inocent-fericit, mă urmăreau și adunau probe împotriva mea 17 ofițeri de Securitate (plus informatorii recrutați dintre studenți). 17 ofițeri de Securitate cu salarii mari, cu mașini aflate mereu la dispoziția lor, cu secretare devotate se ocupau de strângerea lațului în jurul unui băiat de 18-19 ani!

Transcriu numele lor: lt. Nicolae Mihu, lt. maj. Victor Achim, lt. col. Anculia Mioc, mr. Adrian König, lt. Ion Moldovan, cpt. Gheorghe Năstase, mr. Gheorghe Blidaru, col. Olimpiu Andrei, lt. col. Emil Macri, maior Gheorghe Alexandru, mr. D. Brînzei, mr. Al. Gheorghe, col. Gh. Zodian, mr. Mircea Selig, lt. Nicolae Cojocaru, lt. col. Traian Ionescu, mr. Florin Duță.

De fapt, cel puțin 17, pentru că nu i-am menționat pe cei de la serviciul „F“ care s-au ocupat cu interceptarea scrisorilor mele, pe cei care au arhivat documentele și pe toți ceilalți care m-au „lucrat informativ“.

Eu citeam noaptea fără griji, fermecat de frumusețea construcției epico-eseistice, Muntele vrăjit, iar ei mă lucrau informativ. Eu făceam beții de râs cu George Arion, iar ei mă lucrau informativ. Eu scriam versuri cu o naivă ardoare, cheltuind din propria mea ființă, iar ei mă lucrau informativ. Eu stăteam cu câte o fată pe o bancă în parc și mă sărutam cu ea, iar ei mă lucrau informativ.

Exact în acel un an și jumătate, scurta perioadă de aur a tinereții mele!