În perspectivă existențialistă

Delia Muntean (născută în 1964, universitară la Baia Mare) ne oferă imaginea unui postmodernism pus sub semnul existențialismului. Un prestigios precursor al fenomenului a fost neîndoielnic Nietzsche, cu cartea sa Nașterea tragediei din spiritul muzicii (1872), unde amendează caracterul unilateral, restrictiv al filosofiei în care, începînd cu Socrate, prevalează omul abstractizat. Recurgînd la distincția aflată la temelia artei grecești dintre spiritul apolinic, al sapienței, clarității, armoniei, și cel dionisiac, al pasiunii, exaltării absurdului dureros al existenței, acesta acreditează ideea că ultimul a marcat-o în chip constrictiv. În consecință simbolul mitic al postmodernismului ar putea fi Dionysos. Sau după cum se rostește autoarea „Suntem, se pare, în fața unei revolte deschise împotriva dimensiunii cu iz de cenușă a condiției umane, ce ne îndreptățește să considerăm că atîtea secole de supunere înaintea zeiței Rațiunii, de sfîșiere între necredința față de pămînt și căutarea împlinirii/ a liniștii în cer n-au izbutit să-i răpească omului dorința de a trăi, de a se trăi pe sine, de a-și căuta eternitatea în prețul cu care-și răscumpără prezentul“. Nu fără o precaută trimitere în direcția religioasă: „Interpretînd dintr-o altă perspectivă cărțile sacre, oare nu în același spirit își învățase Isus ucenicii, în cuvîntarea de pe munte, să se roage? «Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…»“. E vorba în prezent de o revenire la îndemnul carpe diem, cu întregul său cortegiu de satisfacții „libere“, tentante instantanee prin care efemerul, grație intensității sale consumptive, se substituie eternității. La ordinea zilei rămîne o necurmată agitație de clipe, o aplicare pe banalități cotidiene, cel mult o inadaptare de moment ce se rezolvă trecînd într-o secvență similară, așadar o insurgență împotriva consecinței unor veacuri „de domesticire silită, de raționalizare a vieții“. În fine ființa respiră nestînjenită, îngăduindu-și nemijlocita afirmare a trupului, desfășurarea biologicului: „Consecința bună e că reîntoarcerea animalului ne permite să gustăm din nou plăcerile lumii“, conform lui Michel Maffesoli, citat de autoare. Efecte colaterale: un anume exhibiționism, o „teatralitate“ rezultînd din accelerarea pulsului vital, ca și „socializarea“ în crescendo, un simțămînt al necesității adaptării la „turmă“ precum un reflex proteguitor. Toate aceste considerente speculative vin ca o mănușă analizei unei creații poetice, cea a lui Mircea Cărtărescu din volumul Poeme de amor, pe care o întreprinde Delia Muntean. Personajul central al acestuia este „femeia cool“, care, în dorința unei seducții eficiente, apare mixată cu înfățișările metropolei: „cu vremea, ai căpătat statutul de mare putere,/ cu trecerea timpului, mi-ai împînzit bulevardele de ambasade, consulate și reprezentanțe/ iar azi, pe șoseaua dorințelor mele,/ îmi trimiți ochii albaștri ca două mercedesuri spălate proaspăt/ cu parbrizele înfulecînd frunzișul roz de castani“ (Era timpul florilor). E confirmat astfel un cult al efemerului cu rolul de factor gnoseologic: „femeie care privind la televizor a văzut că existența există“ (Te rog frumos). Nu mai puțin ispita pecuniară: „pentru tine sunt un nimic./ dacă aș lua premiul Nobel te-ar impresiona banii“ (Fiara). De fapt are loc un joc al aparențelor, întrucît actantul liric se complace în acest miraj eroticesc (eul său profund e disimulat la rîndu-i), urmărind satisfacția fizică fără rest: „Poetul îi venerează – la modul cel mai… profan – carnea, nu spiritul («un singur sîn al tău face cît toată opera mea» – Fiara), căci pragul ei de înțelegere nu poate depăși literatura sămănătoristă și preocupările mărunte, sporind astfel și mai mult distanța față de îndrăgostitul care știe «toate țările cu capitalele»: «ai fost vreodată la Muzeul Colecțiilor?/ ai citit Al treilea val?/ ah, lele,/ cît sufăr că trăim în universuri paralele…» (Ecou de romanță); «Mircea, zicea, m-am uitat prin Pound ăsta al tău și n-am priceput nimic, Mircea, nimic…»“. După cum observă cu finețe eseista, are loc un sacrificiu al așa-zicînd înamoratului în favoarea unei „simbioze între spectacol și superficialitate“, al unui „aici-acum“ preferat cu o notă de resemnare. Lascivitatea satisfăcută are un preț: „Am putea considera că, nereușind să primească iubirea visată și pentru a detensiona starea atît de vulnerabilă dintre dorință și neîmplinire, îndrăgostitul face uz de arma cea mai la îndemînă: îi răpește fetei rîvnite tocmai acele însușiri care i-ar spori valoarea în ochii lui“. Se manifestă din plin în versurile lui Mircea Cărtărescu și o jubilație în subsidiar, de ordinul relaționării cu societatea. Contestarea esențelor, celebrarea pluralității, înscenarea, toate formulele trucajului își găsesc loc în spectacolul oferit de femeie în care bărbatul postmodernist se complace: „Imaginea ei – așa cum apare în textele citate – exprimă, de fapt, caracterul de construct social al identității postmoderne. Prin atitudine, limbaj, comportament, vestimentație femeia aceasta nu face altceva decît să aducă în centrul atenției elementele de identitate ce corespund unui anumit grad de așteptare din partea societății. Ea etalează – teatral – trăsăturile dezirabile, cîteodată kitsch, ale produsului (cu avantajele și cu inerentele sale capcane), ceea ce nu înseamnă însă că ar fi unica sa identitate“. Introvertirii îi ia locul în tonuri acute extrovertirea. Ceea ce contează precumpănitor dacă nu exclusiv e legătura scenică cu semenii, existența reflectată în ochii acestora cum o probă similicarteziană a existenței ca atare. Dacă „păpușa“ capătă în asemenea condiții o „viață textuală“, nu mai puțin îl vedem aici pe poet devenind el însuși un complice al „superficialității“, căutîndu-se pe sine „în lutul ce refuză să se modeleze“. O „păpușă“ postmodernă. Cartea Deliei Muntean poate fi citită cu mult interes.