Cum au învățat elevii români din manuale despre democrație în ultimele trei decenii? Cum vor învăța?
Este îndeobște cunoscut că înainte de 1989, regimul comunist din România a folosit manualele, în special cele de istorie, dar nu numai, ca vectori de propagandă și de diseminare a ideologiei oficiale. În paginile acestora, toate epocile istorice, dar mai ales cele modernă și contemporană, erau vădit distorsionate. Rolul partidului comunist era intens valorizat, iar perioada monarhică era omisă sau prezentată tangențial, într-o notă vădit peiorativă (precum menționarea regelui Carol I în contextul represiunii răscoalei din 1907). De altfel, preocuparea regimului a fost aceea de a exploata propagandistic figurile politice de anvergură din trecut, încercând să îl portretizeze pe liderul suprem ca pe un continuator firesc al acestora, într-o perioadă care corespunde degenerării naționaliste a ideologiei comuniste, specifică ultimelor două decenii ale comunismului românesc.
În privința manualelor de istorie de după 1989, sunt de menționat două momente de referință, anume cel privind apariția primelor manuale din perioada post-comunistă, în care evenimentele și faptele istorice au fost prezentate într-o cu totul altă notă, fiind abandonate, în mare măsură, mistificările, exagerările sau omisiunile vădite, specifice manualelor de istorie de dinainte de 1989. Bunăoară, manualul de clasa a XII-a, elaborat de Mihai Manea și Bogdan Teodorescu (Editura Didactică și Pedagogică, 1992), sublinia că „intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, a urmărit realizarea deplinei unități naționale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei și Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români“. În egală măsură, sunt de menționat referirile privind rolul regelui Ferdinand și al monarhiei, precum și contribuția regalității la deznodământul fericit (pentru România și pentru idealul său național) din 1918. Desigur, ultimii ani ai regimului Ceaușescu își găsesc o reflectare semnificativă, în vreme ce evoluțiile post 1989, inclusiv chestiunea drumului către democrație, au fost omise din rațiuni care țineau, în primul rând, de apropierea în timp față de momentul elaborării manualului; dincolo de aceasta, foarte probabil, era și o modalitate de a evita abordarea unor chestiuni sau teme incomode. De altfel, se poate spune că, privind în ansamblu, evoluțiile imediat post-decembriste referitoare la manualele școlare la disciplina istorie au fost evidente, chiar dacă acestea au urmat o cale sinuoasă, greoaie.
Un al doilea moment de referință la care făceam referire este cel marcat de anul 1999, care corespunde introducerii manualelor alternative, etapă care a generat, la început, reacții mixte, mai ales critici privind o presupusă derută (sau chiar la o bulversare) indusă elevilor.
Evoluțiile post 1999 au marcat, în mod vădit, în privința manualelor pentru disciplina istorie din ciclul gimnazial, o ilustrare radical schimbată a conceptului de democrație, în comparație cu situația existentă în manualele de istorie de dinainte de 1989. Bunăoară, un manual de clasa a VII-a (Florin Constantiniu, Norocica Maria Cojescu, Alexandru Mamina, Editura Corint), într-o secțiune intitulată Ideologii, regimuri politice și sentiment național, face referire la polemica dintre curentele politice, prilej de a sintetiza specificul democrației, cu exemplele de rigoare, evident, într-o manieră accesibilă unor elevi de clasa a VII-a. O abordare mult mai amplă este prezentă în același manual, de această dată într-un capitol sugestiv intitulat Democrație și totalitarism, care reliefează cu acuratețe contrastul dintre statele democratice și cele totalitare, folosind multiple exemple și studii de caz în acest sens. Extrem de importantă poate fi considerată distincția dintre democrația populară (sintagmă improprie, de fapt chiar pleonastică, provenind din terminologia sovietică, cu referire la statele din sfera de influență a URSS, cărora le impusese propriul regim politic) și democrațiile autentice occidentale (catalogate în lagărul comunist ca fiind burgheze). În concordanță cu vârsta celor cărora li se adresa, un alt manual de istorie – Istoria Românilor (manual pentru clasa a VIII-a, autori Sorin Oane, Maria Ochescu, Editura Humanitas, 2001), abordează într-o notă mult mai elaborată conceptele și ideologiile politice, coroborând informația propriu-zisă cu antologii de texte, studii de caz, repere cronologice, cuvinte-cheie și fișe biografice. Aceluiași manual îi revine meritul de fi introdus, într-un capitol de început (Geto-dacii și lumea mediteraneană), mențiuni referitoare la coloniile grecești de la Marea Neagră, prilej de a evoca și evoluția orașelor grecești de la regimuri oligarhice la regimuri democratice. Implicit, se face referire la democrația clasică (cea ateniană), însă desigur că spațiul alocat în paginile manualului și mai ales grupul țintă căruia îi era destinat acesta nu au îngăduit autorilor să facă referiri de substanță la principii specifice democrației ateniene, precum isonµmia (isonomia) – drepturi egale în fața legii și ishgoria (isigoria) – dreptul egal de a vorbi în adunări); chiar și așa, manualul amintit cel puțin introduce această trimitere. Același manual alocă spații importante unor momente-cheie din istoria națională, introducând, pe lângă o abordare echilibrată, numeroase cronologii, antologii de texte și mai ales dicționare explicative privind termenii folosiți. Un capitol întreg, intitulat sugestiv România, între democrație și autoritarism, abordează in extenso situația politică a României după momentul 1918, de-a lungul perioadei interbelice, prilej de a aprofunda concepte, idei și partide politice. Un studiu de caz vizează Constituția din anul 1923, care conținea numeroase prevederi democratice (de la egalitatea în fața legii la votul universal – femeile fiind totuși excluse (n.n.), libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor), introducând astfel principiile, cadrul unei democrații reale, fie ea încă incipientă. Capitolul amintit conținea și o secțiune dedicată tradiției democratice în România (evocând situația mai degrabă precară de dinaintea primei conflagrații mondiale) abordând apoi atât contextul intern, cât și pe cel extern, care au facilitat devierea României de pe acest traiect.
În privința ciclului liceal, manualul pentru clasa a X-a (coordonator Dinu C. Giurescu, autori Anișoara Budici, Mircea Stănescu, Dragoș Țigău, Editura Sigma, 2005) alocă un spațiu amplu (un capitol) regimurilor politice în perioada interbelică, acestea fiind ilustrate în contrast – pe de o parte, regimurile politice democratice din perioada 1920-1940, iar, pe de altă parte, regimurile dictatoriale și totalitare. Capitolul reliefează trăsăturile fundamentale ale democrației, menționând cu exemplificări specificul regimurilor democratice, ca și modelele europene ale democrației interbelice (Anglia și Franța) precum și modelul american (SUA). Însă ceea ce ar merita menționat este faptul că același manual abordează, într-o secțiune dedicată regimurilor democratice postbelice, modelele democratice europene în anii 1990, folosind exemplificări și precizând avantajele și dezavantajele fiecăruia (modelul anglo-saxon- Regatul Unit al Marii Britanii după 1979; modelul rhenan – Germania; modelul etatist – Franța și Italia; modelul social-democrat – Suedia, Austria, Olanda).
În anul 2008 a fost editat un manual de liceu care, deși face referire, în mod aprofundat, la istoria comunismului din România (de la constituirea PCR în 1921 până la evoluțiile acestuia până la momentul 1989) abordează separat, într-un capitol substanțial, evoluțiile specifice României de după anul 1989. Intitulat O istorie a comunismului din România și elaborat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (autori M. Stamatescu, R. Grosescu, D. Dobrincu, Editura Polirom, 2008), manualul se referă implicit la conceptul de democrație, la percepția democrației de către societatea românească în tranziție, iar aserțiunea poate cea mai riguroasă din punct de vedere științific este aceea potrivit căreia perioada postcomunistă (cel puțin primii ani ai săi – n.n.) „a fost mai degrabă un amestec de atitudini și comportamente democratice și totalitare, care evoluează permanent și care poate duce fie la democrație, fie la un regim autoritar“. Este de subliniat, așa cum menționam anterior, experiența democratică aproape nulă a României, la momentul 1990, în condițiile în care practicile politice și sociale exersate până atunci aparțineau în cvasi-totalitate regimurilor de factură autoritaristă și/sau totalitară. Apoi, chiar specificul schimbării regimului politic din 1989 (violență extremă), dar mai ales lipsa culturii politice democratice în rândul unor segmente importante de populație, au fost elemente care au influențat (negativ) ritmul evoluției către democrație. Meritul amintitului manual este acela că reușește să ilustreze, cu acuratețe, ambientul politic și social specific României din anii imediat următori momentului 1989, surprinzând, pe de o parte, pasivitatea publicului larg, inconsistența implicării civice, iar, pe de altă parte, sau mai ales, abilitatea primilor lideri politici ai României postcomuniste de a specula emoția, deficitul educației civice (și o oarecare pasivitate a populației) în tentativa acestora de a obține o aură de legitimitate în fața populației.
Privind în ansamblu, manualele școlare au urmat, aproape mimetic, traiectul parcurs de societate, iar reflectarea conceptelor și evenimentelor istorice a fost în mod vădit influențată de sinuozitățile evoluției istorice a societății românești.
