poezia lui Ion Mircea din Istm, Tobele fragede, Copacul cu 10.000 de imagini, Piramida împădurită dar, mai ales, aceea din cărțile recente, Șocul oxigenului, Manuscrisul din Insula Elefantina și, acum în urmă, Materia care ne desparte (Editura Junimea, 2018), structurează o poetică postmodernă care se revendică, între altele, dintr-o frază a lui Gillo Dorfles despre cum poți avea acces la un sens fără a traduce cuvintele ce îl conțin. În fapt, Ion Mircea ne avertizează că poezia poate fi înțeleasă „fără a se recurge la traducerea ei” – este imagine, icon –, iar lectura ei înseamnă „a recepta ceva inexprimabil cu mijloacele intraductibilului și a ceva intraductibil cu mijloacele inexprimabilului”: între a exprima inexprimabilul și a inexprima inexprimabilul, între modernism și postmodernism, adică, se scrie poezia volumului Materia care ne desparte, a cărui primă secțiune se intitulează semnificativ, Dacă am vedea cu sîngele, invizibilul ar fi lucrul cel mai colorat din univers, iar poetul, „fidel inexprimabilului”, cum spune în Sub atîtea coli albe, se identifică în două dintre figurile lirice cele mai puternice ale cărții: orbul din Constelația Braille și nenăscutul aflat încă în „lacrima amniotică din pîntecul mamei”: poetul și cititorul său, încercînd să exprime ceea ce nu se poate exprima și să vadă ceea ce nu se vede: „À bientôt! à bientôt!/ oameni de toate culorile/ se strecoară printr-o spărtură din zidul spitalului/ (prezentă acolo/ de cel puțin două decenii)/ și astfel economisesc o groază de timp.// cîinele-acesta/ transparent/ încît pot ve-
dea-n el/ întreaga lui specie/ ar trebui să poarte ochelari/ pentru că s-a lovit pur și simplu de mine./ de nu cumva/ eu însumi/ ar trebui să-mi schimb ochelarii/ pentru că m-am lovit de cîinele-acesta/ ce-și poartă cu el toată specia/
ca-ntr-un pahar.// o ceață stupidă/ ca o generație in vitro/ s-a lăsat din senin peste tot încît mă întreb/ e din mine/ (din ochii aceștia dărăpănați)/ sau e din afară?/ cert e că/ nu mai văd la un pas/ înaintea mea/ (sau în adîncul meu/ ca să fiu cît de cît consecvent).// dar tu, o, cititorule,/ pe de o parte ești precum orbul din naștere/ iar pe de alta/ ca nenăscuții/ vezi mult mai limpede și mai departe/ decît mama ta” (Cîinele transparent).
Orbul care pictează doar ceața, a cărui privire are un singur sens, spre afară, văzînd, acolo, esența care, iată, „nu mai poate pătrunde-n ochii mei” și nenăscutul care se întoarce în visul mamei pentru a vedea mult mai limpede și mai departe, se întîlnesc, pe rețelele subterane care unesc poemele din toate cărțile lui Ion Mircea, cu tăcutul împletitor de coșuri din pustiul Hozevei, cel care, în Manuscrisul din Insula Elefantina, vorbea prin însăși tăcerea sa, la fel cum figurile lirice din Materia care ne desparte descriu cele văzute cu mijloacele nevăzutului; în cartea din urmă cu șapte ani: „Analele istoriei consemnează cazul unui împletitor de coșuri din pustiul Hozevei care, fără a fi mut, nu a rostit un singur cuvînt de la naștere pînă cînd avea să-și dea obștescul sfîrșit. după moartea lui, mulți s-au întrebat de ce a tăcut, dar cei mai mulți s-au întrebat ce a vrut să spună cu asta” ; acum, în Materia care ne desparte – a doua secțiune a volumului se intitulează Tăcerea vorbește; cel care tace spune în felul acesta că tace –, privirea se retrage în vidul din ochiul orbului și viitorul se află în nenăscutul care, ne-ființînd încă, primește „din inima bătrînilor” o „prăpastie de miere”, iar cu mama e într-un raport de geneză reciprocă: „Am crezut toată viața/ că mama mi-e mai aproape de corp decît mîinile/ astăzi un simplu experiment m-a contrazis: cu ochii închiși execut o serie de mișcări ale mîinii/ prin aer/ îndepărtînd-o și apropiind-o de mine/ atingînd obiecte sau rotindu-mi brațul din umăr/ ca o elice./ știu și cu ochii închiși/ în orice moment al mișcării/ unde mi-e mîna./ dar nu știu unde e mama/ în tot universul/ cu ochii deschiși.//am crezut toată viața/ că mama mi-e mai aproape de corp decît mîinile/ mă culc pe podea și ca în oglindă/ o cîmpie senzuală se întinde pe sub toată materia./ nu neg că e mama/ e ea/ e modul ei tandru și vast de-a mă lua pe-ntuneric/ în brațe/ dar nici eu nici brațele ei nu mai suntem acolo/ și nu o spun eu/ o spune albul munților așa cum se văd de la șes” (Anvergura vs distanța). Dacă nenăscutul trimite la simbolul tutelar al Mamei, spre arhetipul blagian al acesteia, din Cruciada copiilor și atîtea poeme, într-un hronic al vîrstelor care e, în textele cărții, o traversare a lor printr-un tunel „cu diametrul unui degetar”, într-o mișcare asemeni fluviului ce se întoarce la izvoarele sale, figura orbului introduce una din temele obsedante ale liricii lui Ion Mircea; oglinda care înghite ființa, o trimite în labirint, „hăul negru”, revelînd un univers de dincolo de pragul vederii – cel care nu mai desparte ziua de noapte, realul de vis, realitatea de coșmar, dealul domol ce coboară spre Bistrița de țipătul expresionist: Ion Mircea scrie, iată, nu despre casa, locul, satul, ci despre oglinda natală care suspendă timpul, înșală, ascunde, neantizează neamul lui Tata Ipie într-un labirint al furnicilor, amintind de o celebră proză a lui Borges, admite doar privirea în afară și ceața fantasmei, cum e aceea a femeii din Muntenegru pe un cal alb din Tata Ipie, e calea întoarcerii spre început, spre ceea-ce-va-fi-fost-înainte-de-a-fi, o ființă „cufundată pînă la subsuori în mercurul oglinzii”, ocrotindu-și dragostea însăși în lumina sa neagră: „Vezi, întunericul acumulat cu anii/ se varsă din oglindă pe podea/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră.// pentru că ea-mi este ușa/ bună seara și lacăt pun eu pe oglindă/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră.// tu ești și nimic nu mai sunt/ te văd și nimic nu mai văd/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră.// ochiul tău pe buzele mele/ a început să vorbească/ buzele mele pe ochiul tău/ au început să orbească/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră .// o încleștare pe viață și moarte/ în gînd și afară din gînd –/ pentru că tu ești cîntarul de lacrimi/ popoare se-ntrec între ele plîngînd/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră” (Lacăt pe oglindă).
vidul e cu noi (nu în noi, iată) exclamă poetul după ce va fi trecut pragul întunericului din oglindă; aici el vede în sunete și aude în culori, cum spune în Rotativa, se lasă cuprins de liniștea ce se așterne peste lume cînd dispar, din tipografie, „ultimele alfabete de plumb”, plînge moartea păunului „în modestul meu patio din spatele casei”, într-un poem în proză antologic, regăsește, într-o poezie a ritualului, profund creștină, părticelele de cuminecătură pe care le aruncă în jăratec fantasma unei fetițe întinse pe o pînză de păianjen, sacrul fîntînii Vitezda din Ierusalimul copilăriei, unde se scălda „cu sora mea în icoană”, elementarul, originea, în cuplul paradisiac din Mireasa mea și reconfirmarea rostului prezenței în lume a poetului prin Psalmii lui David și Epistola către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel (“căci nu e altă cale decît de la cele ce se văd, trecătoare, la cele ce nu se văd, netrecătoare.”): aici, în întunericul oglinzii este ieșirea din timp, despărțirea sufletului de materie, strigătul către celălalt suflet, „pereche”, i-aș spune, dacă sintagma n-ar fi de tot compromisă de prea multe uzitări maneliste și tot aici, ființa întîlnește pe Celălalt, alteritatea, „trupul separat de suflet de vechii greci”, cum se spune în Mîna. Celălalt nu e, în poezia lui Ion Mircea, călăul, vînătorul, dușmanul: e salvatorul, cel care dă viață din însăși viața lui: „Citeam prin ziare despre un tînăr care a trăit/ timp de un an fără inimă/ atunci ce să spun eu care m-am născut fără ea/ pururi tentat/ să curg pînă dincolo de mine cu sîngele meu/ dar pururi sperînd că există/ dacă nu printre născuți desigur printre nenăscuți/ cineva cu două inimi și pînă la durere luminos/ dispus să mă parcurgă pe jumătate/ pentru a-și instala în mine inima de prisos” (Instalație). Jocului cu alteritatea i se circumscrie relația teatrală în orizontul căreia Ion Mircea își construiește multe din poemele cărții recente: își instalează scena, spațiul de joc, în culise, în cabinele actorilor (în fața oglinzii de acolo, desigur) sau în podul teatrului, unde sînt păpușile, ca în Zece păpuși (remake), concepe scenografii fastuoase (un labirint într-un ciorap – lung și străveziu, un tavan din care atîrnă un bec cu wolfram ori „o casă pe cîmp, printre scînduri au crescut ghiocei./ pe un perete oglinda./ pe celălalt pata decolorată a fostei icoane./ peste pată/ o ramă cu geam./ mai în adînc o fereastră./ sub fereastră e masa./ într-o latură patul cu perne umplute cu întuneric” – Joc de zaruri (privire din interior), unele poeme sînt gîndite în „acte”, face lecturi la masă, cîteodată, se transferă pe o scenă italiană unde regizează „scene din viața privată a oamenilor și a rîurilor”, ca în Pe suprafața ochilor, dar, mai ales, imaginează personaje care rămîn „perpendiculare pe întuneric după ce află formula Universului”, văd zilele „din profil”, se joacă mereu cu păpușile, ca în jocul cu mărgelele de sticlă, își descompun ființa în bucăți, vin dinspre și se întorc în teatrul lui Jarry, Artaud, Apollinaire: „Cîntă la acordeon/ noaptea la lumina felinarului/ bărbat cu un singur sîn colosal/ extensibil/ în coșul pieptului// un ochi al lui/ s-a îndepărtat de celălalt ca răsăriturile de apusuri/ își face sieși semne cu mîna pînă cînd/ dispare la orizont// un întuneric din cap/ perforîndu-i retina/ i se scurge ca o iscălitură de rimel pe obraz// în rest e pîinea lui Dumnezeu/ i-a zis unei fetițe oarbe că e frumoasă/ și de atunci corpușorul ei răspîndește/ un licăr intermitent și albastru// și de atunci de cîte ori/ vreo întrebare de-a lui mai brutală o răscolește/ și-o doare/ ea depune toate diligențele și-i răspunde solemn/ în lemn gînditor și metale ușoare” (Un veteran de război).
Corpul, oglinda care reflectă, textul însuși sînt materia; sufletele, despărțite de aceasta sînt dincolo, în întunericul oglinzii, în tăcere și în vidul din ochiul orbului. Figurile „teatrale” din teatrul absurdului sau al „cruzimii” sînt ipostaze ale orbului, nenăscutului și împletitorului de coșuri din pustiul Hozevei; și nu acesta e poetul adevărat, cel care spune tăcînd, vede, orb fiind și știe, nenăscut încă?