Semi-profesionistul de neoprit

Să-ți iei doctoratul și să ajungi profesor universitar, ba chiar emerit, atunci când îți cunoști cu aproximație domeniul se dovedește posibil nu doar în sistem românesc, ci și în Franța. Este cazul lui Catherine Durandin, care a predat zeci de ani istoria României la Institutul de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris și la Institutul Superior de Relații Internaționale și Strategice. Să reușești o viață întreagă să obții așa de multe beneficii din așa de puțină știință de carte, asta ține de miracolul prestidigitației! Problema e cu atât mai uimitoare, cu cât precaritatea informației se asociază la această autoare cu lipsa unei discipline intelectuale minime. Or, tocmai la acest din urmă capitol apare marea și inexplicabila problemă: poate fi oarecum de înțeles că a promovat academic cu abilitate atunci când specializarea e îngustă, fiindcă puținii ce ar fi putut denunța impostura în Franța au închis ochii complezent, dintr-un motiv sau altul, dar să reușească scamatoria atunci când ai carențe de formație intelectuală într-un sistem precum cel francez, atât de riguros la acest capitol, această chestiune rămâne un mister de nedezlegat.

Editura Vremea publică recent (2018) o traducere – cu destule carențe, datorată Doinei Jela – a volumului România mea comunistă (Ma Roumanie communiste), ultima dintre producțiile lui Catherine Durandin. Titlul ar trimite la o carte de memorii, ceea ce în parte și este. Sau ar trebui să fie. Dar România mea comunistă nu e chiar o carte de memorii, cum anunță deopotrivă titlul, introducerea în materie și toată concepția lucrării. Memoriile virează fără încetare spre adevărata specialitate a autoarei: elaborarea de conspecte în cuprinsul cărora scribul își strecoară micile și inoportunele lui aprecieri. Metoda aceasta e pentru autoare irezistibilă, de vreme ce pe baza fișelor de lectură comentate ad libitum și-a clădit ea întreaga carieră, și a mers. Prin urmare, de ce n-ar merge și acum, încă o dată?! Drept care volumul de față amestecă pagini de notații personale cu rezumate din lucrări istorice pe teme de istorie a României, comentate în aparteuri subiective.

Catherine Durandin nu pare să înțeleagă nici un singur moment că în maniera asta de compunere există insolubila incompatibilitate dintre pagina memoria­lis­tică și comentariul istoric cu aparențe științifice împănat la rândul lui cu accente personale. Dar de ce are nevoie autoarea de fișe de lectură cu trimiteri la subsol, ca într-o (falsă) lucrare științifică, atunci când vorbește despre propria sa experiență de cercetător în domeniul în care a promovat o viață și de pe urma căruia, cum să spun altfel, a trăit? Din motivul simplu că în materia „sa” Catherine Durandin merge ca pe gheață și are nevoie continuă de sprijin, în dreapta și în stânga și la fiecare pas. Amănunt grăitor și el, trimiterile pe care le face sunt adesea de a doua mână, dar niciodată, nici măcar din întâmplare, informațiile nu sunt extrase din documente primare, fapt ce întărește la rândul lui impresia de amatorism, și asta la aproape trei decenii de la deschiderea arhivelor.

Cu toate măsurile bibliografice pe care și le ia, Catherine Durandin comite greșeli în serie.

Profesoara crede, ca mulți alți francezi, că România a fost parte a „blocului sovietic”, eroare pe care un istoric n-ar trebui s-o facă, și încă sistematic; corect ar fi, desigur: România a fost parte a blocului comunist.

Sinaia amintește, spune autoarea, de orașul portughez Cintra; e vorba de Sintra, desigur.

În 1967, Catherine Durandin nu putea să aterizeze pe aeroportul Otopeni, cum scrie, din motivul simplu că acesta nu era deschis la data respectivă pentru zboruri comerciale.

Să înțeleagă cine poate această propoziție scrisă de un istoric : „Ciu Enlai pare să fi declarat [subl. mea] unui cotidian iugoslav, Viesnik, la sfârșitul lui august 1971 : Suntem foarte departe de Europa etc.”. Pare să fi declarat e contribuția doamnei Durandin, nesiguranță de neînțeles atunci când autoarea trimite foarte exact la o revistă și o dată, de care este în schimb cât se poate de sigură.

Autoarea își închipuie, chiar așa, că „românii în totalitatea lor șsic!ț nu știau nimic despre lumea exterioară, în absența informației libere.”

O enormitate istorică : „În 1983, reflexul de a căuta pe google imediat ce un nume era pronunțat nu se crease încă!”, afirmă Catherine Durandin fără să clipească.

În nota credulității cu ifose, așa de caracteristică stilului ei, scrie negru pe alb și pretinde să fie crezută : „să fii selecționat ca să participi la dansuri sau la defilări [la Cântarea României] suscita o efervescență neobișnuită!!!” (Cele trei semne ale exclamării – și ale suficienței – îi aparțin exclusiv.)

Altă enormitate: „După știința mea, românii din 1989 nu au ars în autodafé operele anilor de cult al lui Ceaușescu.” (Să lăsăm deoparte pleonasmul și entorsa logică din arderea „în autodafé”, dar afirmația e aberantă cu totul: ce român întreg la minte a ținut vreodată în biblioteca personală cărți omagiale cu Ceaușescu?! Eu unul n-am văzut așa ceva prin câte case am umblat.) Și așa mai departe!

Ca să nu-și strice relațiile cu autoritățile de la București, Catherine Durandin nu uită să ne informeze metodic despre crizele de revoltă înăbușită (!) pe care le-a resimțit pe durata sejururilor sale în România comunistă, fără să aibă aerul că e conștientă de imaginea jalnică pe care o degajă acest conformism penibil. Pe cât de intransigentă se arată când e să judece conformismul românilor sub totalitarism, pe atât de indulgentă e cu sine însăși când e să-și menajeze mici interese profesionale, ea, cetățean al unei țări libere deplin apărat de pașaportul francez.

Paginile cele mai insuportabile sunt însă cele despre Mihnea Berindei. Insinuante, răzbunătoare, lașe. Sub influența lui Mihnea Berindei, Catherine Durandin face un gest de „mare” curaj, singurul ei act de bravură: „În 1977, accesele mele de revoltă până atunci stăpânite, accese prilejuite de experiențele trăite la București, dar și de informații primite de la prietenii mei de acolo și de la exilații români din Franța, s-au adunat și dintr-odată și fără nici o ezitare, m-am alăturat unui mic grup de români care, la Paris, se mobilizează în apărarea unui scriitor disident român, Paul Goma, urmărit la București de Securitate.” Ah, dar acest angajament o apasă nespus: „Îmi stătea pe suflet faptul că îndrumătorul meu de teză [de doctorat] Georges Castellan îmi cerea cu insistență să nu mă amestec în treburile interne ale statului român [unde ești, Ceaușescule?] și să mă țin deoparte de miș­carea asta militantă pentru drepturile omului.” Militantă, militantă, curajoasă, curajoasă, dar nici chiar așa: „Nu figurez pe lista fondatorilor [asociației înființate de Mihnea Berindei] și nici pe cea a semnatarilor [în revista L’Alternative], trebuia să-mi păstrez posibilitatea de a merge la București și să-mi termin redactarea tezei.” Greu, la Paris, să împaci interesele personale cu protestele civice!

Dacă în istorie nu excelează, ba chiar dimpotrivă, dacă micul pasaj civic din biografia sa e mai degrabă deplorabil, dacă despre paginile inenarabile de proză, unde are, de asemenea, ambiții, preferăm să păstrăm o tăcere generoasă, Catherine Durandin are totuși un domeniu unde e imbatabilă, în arta insinuării veninoase.

Iat-o scriind despre omul care a organizat la Paris cea mai solidă mișcare de protest împotriva regimului ceaușist și care, după Revoluție, a ajutat ca nimeni altul forțele democratice nu doar din România, ci din toate țările vecine. Ce aflăm despre Mihnea Berindei în aceste pagini scandaloase, la trei ani după dispariția sa, într-un moment când el nu mai poate riposta? Că Mihnea Berindei «a hotărât să „fugă” în Franța». Nu a fugit pur și simplu, ci a „fugit”: așa zicând a fugit. Nu ni se spune ce înseamnă aici aceste ghilimele, dar se deschide o pistă, cum numai o prozatoare ratată rătăcită în istorie poate insinua. Pe același fir insinuant, șerpesc, Catherine Durandin continuă: „Nu-i pun nici o întrebare. Adevărat sau fals acest motiv al fugii [pentru a face studii despre istoria Imperiului Otoman]? Nici nu-mi pun problema să încerc să aflu când a sosit el în Franța.” Ca și cum toate aceste întrebări insinuante, pe care ea nu le-a pus când putea s-o facă, dar le pune când nu mai are cine să-i răspundă, ar conține nu știu ce mister de nedezlegat.

Ca într-un roman prost, memorialista noastră întreține suspansul: „Mihnea Berindei lucra metodic, eficient, în ciuda unei aparente lentori”; el nu se investește în acțiunile de protest de la Paris – deși chiar din spusele memorialistei aflăm se investește enorm –, ci „pare că se investește total în cauză” (ah, șerpișor susurător!). Nu știe din ce trăiește Mihnea Berindei, deși știe prea bine, însă construiește o comedie a ignoranței: „N-am nici cea mai vagă idee din ce trăiește sau supraviețuiește (…) Se presupune totuși că participă la grupul de cercetători ai lui Gilles Veinstein și că se ocupă de analiza unor documente otomane.” De notat că ea însăși colabora cu Gilles Veinstein și că nu era pentru absolut nimeni un secret faptul că Mihnea Berindei fusese angajat la prestigioasa Școală de Înalte Studii de Științe Sociale (EHESS) și apoi, din 1991, la Centre National de la Recherche Scientifique. Și tot pe linia unei proze ieftine: „Ceea ce mi s-a părut atât de firesc, atât de simplu, faptul de a rezista, a fost fără îndoială înconjurat de un halo de complexități politico-polițienești.” Ce înseamnă aici „fără îndoială”? De ce „fără îndoială”? De unde „halo”-ul și de unde a apărut deodată dimensiunea „polițienească” și „politică” la un om curat ca lacrima? Doar Catherine Durandin știe.

Marile „revelații” asupra lui Mihnea Berindei – de corupție într-o afacere inventată și de colaborare cu Securitatea –, apărute în spațiul public după ce istoricul fusese cooptat în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu, sunt preluate de pe blogurile ultranaționaliștilor și difuzate senin de Catherine Durandin, cu perfidie, descalificant pentru un universitar ce susține că se ține la distanță față de naționalismul cel mai detestabil.

Acuzațiile au fost între timp demontate, dar persistă pe blogurile ultranaționaliștilor și, iată, în paginile ignobile ale profesoarei franceze.

Dar a mai rămas ceva de descalificat în textele inconsistente ale acestei autoare de ficțiuni ieftine?