Vergiliu și Properțiu pomenesc de mai multe ori rolul lui Mecena în impulsionarea unora din scrierile lor, fie că îi acceptă sfaturile, fie că se eschivează de la punerea lor integrală în practică. Amândoi se referă la ilustrul protector al literelor în termeni protocolari convenționali: Vergiliu i se adresează emfatic „tu, și podoaba și partea pe drept cea mai mare din faima-mi” (Georgicele, II 41), Properțiu îl invocă solemn „tu, ce le-ai fost tinerețelor mele într-una speranța, iar/ vieții și morții le-ai fost și o mândrie a mea” (elegia II 1). Chiar dacă utilizează și el astfel de formule reverențioase („Mecena, sprijin și podoabă/ strălucitoare a vieții mele” – oda II 17), Horațiu îi vorbește cel mai adesea distinsului personaj cu afecțiune, ca unui apropiat: „scumpul meu prieten” (satira I 3), „prietene Mecena” (epoda 1), „scumpul meu Mecena” (oda II 20), „iubitul meu prieten” (epistola I 7).
Când rememorează în satira I 6 felul cum s-au întâlnit, Horațiu evidențiază de la început distanța care îl desparte de un urmaș al aristocrației etrusce: „Deși, din lydienii Etruriei vecine,/ Niciunul nu-i, Mecena, mai nobil decât tine,/ […]/ Tu nu privești în silă, ca alții, bunăoară,/ Pe cei ce, ca și mine, dintr-un libert coboară”. Poetul insistă și alteori asupra ascendenței înalte a cunoscutului său: „Mecena, din tulpină de mari strămoși născut” (oda I 1); „O, nobile coborâtor al regilor Toscanei” (oda III 29). În satira autobiografică, Horațiu pune în lumină diferența dintre atitudinea lui Mecena care prețuiește purtarea, iar nu originea oamenilor și opinia comună a celor nemulțumiți de ascensiunea insolită a unui seamăn de-al lor invidiat și când era tribun militar: „…această umilă obârșie/ Nici până astăzi lumea nu poate-a mi-o ierta,/ Văzându-mă, Mecena, primit la masa ta;/ Așa cum altădată mă pizmuiră unii,/ Când ca tribun pornisem în fruntea legiunii”. Atenția în evaluarea cunoscuților și disponibilitatea afectivă a lui Mecena iar nu intrigile sau hazardul au contribuit la apropierea sa de fiul unui libert: „Știu toți cu câtă grijă alegi pe-amicii tăi,/ Și nu primești alături de tine pe cei răi./ Eu însumi nu pot spune că inima ta mare/ Mi-a dăruit-o numai o simplă întâmplare”. Impresionați de talentul lui artistic, Vergiliu și Varius Rufus l-au introdus pe Horațiu în casa demnitarului. Discreția, modestia și purtarea rezervată a poetului i-au atras simpatia acestui om delicat, care, după un timp, a trecut de la simpla politețe de gazdă la invitația de a se alătura prietenilor săi adevărați: „Când pentru-ntâia oară cei doi m-au dus la tine,/ Cuvinte, cu sfială, am îngânat puține./ […] Tu, din obișnuință,/ Mi-ai spus câteva vorbe, cu buna ta voință,/ Apoi plecai; și iată că după nouă luni/ Tu m-ai chemat în rândul amicilor tăi buni”. Venit din partea cuiva atât de scrupulos în estimările lui, gestul semnifică recunoașterea meritelor morale ale lui Horațiu, dincolo de cele literare: „E cinstea cea mai mare ce mie mi-a fost dată,/ Să-mi prețuiești silința, tu, care niciodată/ Pe ticăloși pe-o treaptă cu cei onești nu-i pui”. Mândru de a fi fiul unui încasator la licitații care s-a îngrijit să-i asigure o bună educație, Horațiu afirmă că nu și-ar dori o familie mai înstărită ori mai nobilă, atitudine demnă de aprecierea lui Mecena: „…tu care le judeci atât de drept pe toate/ Vei înțelege bine că pentru traiul meu/ O cinste atât de mare ar apăsa prea greu”. Lipsit de ambiție, dornic de tihna unui trai modest, nu de povara sarcinilor publice, poetul își proclamă de fapt independența de spirit: „Eu, cel sărac, de faima aceasta sunt străin,/ Și rămânând om liber, neispitit de glorii,/ Mai fericit trăi-voi decât toți senatorii!” La mulți ani după ce a devenit prietenul lui Mecena, Horațiu surprinde amuzat reacția celor din jur la legătura dintre un om de extracție umilă și aristocratul consilier al lui Octavian. Aflat pe domeniul de la țară dăruit de prietenul său, el știe că acesta îi dorește compania ca să stea la taifas în voie despre subiecte neînsemnate: „…printre prieteni Mecena m-a primit,/ Să poată-avea pe unul, când iese să se plimbe/ Cu care-o vorbă, două, nestânjenit să schimbe:/ «Cât o fi ceasul? Tracul Gallina e mai bun/ Decât sirianul Syrus?»”. Șansa celui invitat la spectacole teatrale ori de circ de unul dintre puternicii zilei stârnește pizma mulțimii: „Simțeam în jur de mine invidia cum crește!/ Văzând că la teatru Mecena mă poftește,/ Și pe Câmpul lui Marte mă ia cu el la joc/ Spunea întreaga Romă că am avut noroc”. Toți îl asaltează pe poetul creditat cu o influență excesivă solicitându-l să intervină în favoarea lor: „Ai grijă ca Mecena pecetea să și-o pună!/ Poți, dacă vrei, încearcă să-l iei cu vorba bună”. Curioșii încearcă să afle de la Horațiu secrete de stat despre campanii militare ori distribuiri de terenuri fără a se lăsa descurajați de ignoranța lui reală: „Dar Cezar, unde-mparte/ soldaților pământul promis? În care parte?/ În Lațiu? În Sicilia? – Le spun că n-am habar,/ Iar lumea îmi admiră neprețuitul dar/ De-a nu trăda o taină ce mi se-ncredințează” (satira II 6). Relația strânsă dintre cei doi îl intrigă și pe plictisitorul care îi propune poetului să-l sprijine în eliminarea rivalilor dacă îl ajută să ajungă la politician: „Ia-mă cu tine-alături de el. Te-aș ajuta/ Să scapi de toți cei care mai stau în calea ta”. Horațiu caută zadarnic să-l convingă că Mecena nu-i tolerează pe intriganți și pe invidioși, insistentul personaj refuză să-i dea crezare: „«În jurul lui Mecena nu se-ntâlnesc dușmanii./ Nu-i casă mai ferită de intrigi ori zâzanii»/ […]/ «De necrezut!»” (satira I 9). Prietenia care leagă oameni aflați la extremitățile scării sociale rămâne greu de înțeles pentru majoritatea contemporanilor.
În multe poezii în cinstea lui Mecena, plasate adesea în deschiderea sau la finalul cărților, Horațiu își exprimă recunoștința pentru darurile sale generoase: „A ta mărinimie mi-a dat mult, multe bunuri” (epoda 1); „…eu, cel cu sânge de sărac în vine,/ pe care tu m-ai înălțat la tine” (oda II 20); „…mi-ai da, Mecena, știu, mai mult, de-aș fi cerut” (oda III 16). Copleșit de cadouri, dar amator de independență, poetul dornic să mai stea la țară nu se grăbește să dea ascultare chemărilor amicului care-i reproșează absența prelungită din Roma. În caz că solicitările de a reveni în oraș ar ajunge mai insistente, el se declară gata să-i restituie magnanimului său prieten în stare să-i aprecieze simțul măsurii acele bunuri care depășesc nevoile unui om cumpătat: „M-ai lăudat tu însuți și asta nu o dată/ Că moderat, duc pururi o viață rezervată/ […]/ Gândește-te atunci, de nu mi-ar sta mai bine,/ Să-ți dau-napoi avuturi primite de la tine” (epistola I 7). Oricât de îndatorat i-ar fi protectorului său, poetul nu este dispus să accepte vreo servitute și nici acesta nu i-o impune.
Horațiu îl cunoaște pe Mecena dincolo de îndatoririle publice, în clipele de desfătare din viața privată. La aniversarea zilei când a supraviețuit prăbușirii unui copac, el îl îndeamnă pe cel mereu preocupat de nevoile Romei să petreacă profitând de potolirea războaielor hispanice ori scitice: „Bea, Mecena, cupe de vin o sută/ pentru amicul teafăr […]/ Grijile prea mari de popor le lasă,/ simplu cetățean devenind tu însuți,/ gustă bucuros ale clipei daruri” (oda III 8). La fel, îl invită să-și părăsească palatul din Roma și neliniștea pentru soarta țării în fața amenințărilor orientale spre a bea o cupă de vin la țară: „…de mult păstratu-ți-am vin blând, în vas neînceput/ […]/ Dar tu gândești cum statului să-i dai avânt mai mare,/ de dragul Romei grijă ai cam ce-ar putea urzi/ serii și bactrii” (oda III 29). Pe drumul către Brundisium Horațiu e ajuns din urmă de Mecena și Cocceius Nerva trimiși de Octavian să ceară ajutorul lui Antoniu în războiul împotriva lui Sextus Pompeius. După redresarea situației militare, călătoria devine una de plăcere, prilej pentru Tucca, Varius și Vergiliu să asiste la jocuri și altercații între măscărici. Negociatorul păcii de la Brundisium participă plin de zel la întrecerile sportive: „Poftit să joace mingea Mecena ne-a lăsat;/ Eu cu Virgil, cum suntem mai gingași, ne-am culcat” (satira I 5). Locțiitorul lui Octavian la Roma pe durata campaniilor externe nu se dă în lături să benchetuiască în momente de tihnă. Sclavul Davus îi amintește inconstantului Horațiu cum dădea buzna la cinele opulente oferite de Mecena după ce a lăudat mesele frugale de acasă: „…când, tocmai pe seară, Mecena te-a poftit,/ Cel de pe urmă oaspe, grozav ești de grăbit” (satira II 7). La rândul lui, parvenitul Nasidienus își îmbie musafirul cu mai multe soiuri de vin: „Mecena! Zice gazda, acestea nu-ți plac, poate;/ Preferi Falernul? Alba? Ce-alegi? Avem de toate!” (satira II 8). Când află rezultatul bătăliei de la Actium, Horațiu și Mecena beau în cinstea lui Octavian, cum făcuseră și cu ocazia victoriei de la Naulochus împotriva lui Sextus Pompeius: „O, când Cecubul pus deoparte pentru-ospăț,/ voioși că Cezar a învins,/ l-om bea în nalta-ți casă – cum vrea Iupiter –,/ Mecena fericitule” (epoda 9). Victimă a unei farse puse la cale de glumețul său amic, poetul care a luat o îmbucătură prea usturoiată îi dorește acestuia să-și alunge iubita cu mirosul: „Din asemenea mâncare dacă ți se va întâmpla,/ o, poznașule Mecena, într-o zi de a gusta,/ să se apere cu mâna, îți urez, de-al tău sărut,/ să se culce fetișcana-ți la alt cap de așternut” (epoda 3). Amator de plimbări, de spectacole și de petreceri, sfetnicul lui Augustus e un hedonist care savurează viața.
Printre desfătările prețuite de Mecena la loc de cinste se află plăcerile spiritului. Horațiu i se adresează cu apelativul „preadoctule Mecena” (epistola I 19), laudă competența acestui „savant în limbile amândouă”, latina și greaca (oda III 8), și se fălește cu prețuirea unui cunoscător al artei literare: „Iar dacă-o să mă numeri cu-ai lirei barzi măiaștri,/ cu fruntea, de mândrie, mă voi lovi de aștri” (oda I 1). Cititul e una din îndeletnicirile favorite ale omului politic deranjat de întreruperi prozaice: „Mi s-a-ntâmplat adesea, Mecena, stând cu tine,/ Să văd cum vine unul, flecar fără rușine,/ Și-ți tulbură lectura cu vorbe de om prost” (satira I 3). Preocupat de opera prietenului său, Mecena îi amintește să-și ducă la bun sfârșit volumele promise: „De ce zăbava dulce mi-a picurat acum/ uitare grea-n simțire/ […]/ o, candide Mecena, mă-ntrebi – și mă omori./ Un zeu mă înrobește/ și iambii mei din cântul făgăduit odată/ nu-i duc la isprăvire” (epoda 14). Uneori, îi dă sfaturi literare precise și îl îndeamnă să scrie noi ode în maniera de odinioară pe când Horațiu ar vrea să se consacre epistolelor morale: „Să mă-ntorc îmi ceri, Mecena, iar la vechiul fel de-a scrie:/ Fui slăvit destul și spada mi s-a dat în dar, deja./ Nu mai am nici vârsta-aceea și nici gust n-aș mai avea” (epistola I 1). Prestigiul consilierului nu implică neapărat acceptarea povețelor sale. Când Mecena îi propune să laude victoriile lui Augustus, Horațiu se eschivează, ca și Properțiu, susținând că subiectele epice înalte n-ar fi adecvate poeziei lui predispuse la elogierea iubitelor. De fapt, el îi lasă amicului său onoarea de a celebra isprăvile principelui într-o scriere istorică în proză: „Lira mea cu tonuri blânde, murmurând duioase cânturi,/ n-are strune încordate, nici puternice avânturi/ pentru a cânta războiul crâncen/ […] tu, Mecena, pe ei toți,/ mult mai bine decât mine, în istoria ta poți,/ fără piedica măsurii, să-i descrii precum îți place,/ cum vei scrie despre Cezar (oda II 12). Poetul nu răspunde întotdeauna la apelurile unui patron îngăduitor.
Afecțiunea reală și înrudirea de spirit dintre Horațiu și Mecena transpar la fiecare pas din opera poetului care se întreabă când amicul lui vrea să lupte alături de Octavian: „…ce mă voi face oare/ eu, căruia viața doar cât ești tu în viață/ îmi trece-n mulțumire, iar dacă dimpotrivă – / îmi este o povară?” (epoda 1). În încercarea de a domoli teama de moarte a prietenului său, Horațiu îi spune că nu i-ar putea supraviețui: „De pieri tu, jumătate din sufletu-mi,/ mai timpuriu, rămâne-va fără preț/ cealaltă, căci întreg în lume/ nu mai pot fi!” Salvați printr-un miracol asemănător în clipe de cumpănă – o boală grea ori un accident –, cei doi par meniți să-și încheie viața simultan: „…voi pleca și eu/ îndată-n urma ta, la drumul/ cel de pe urmă să-ți fiu tovarăș/ […]/ noi stelele unite de necrezut/ le-avem. Pe tine, Iupiter strălucind/ te-a ocrotit de-a lui Saturnus/ ură, […]/ pe mine, un trunchi în cap căzându-mi/ m-ar fi ucis, dacă Faunus […]/ nu-l da/ cu dreapta-n lături” (oda II 17). Similitudinea de destin s-a manifestat în realitate. Potrivit lui Suetoniu, Horațiu a murit la cincizeci și nouă de zile după Mecena, alături de care a fost înhumat pe Esquilin.
Poetul îi trasează un portret atașant protectorului care nu-și transformă darurile în constrângeri pentru destinatarii tratați ca egali, nu ca supuși. Peste ani, Seneca îl vede însă în altă lumină pe Mecena. În Despre providență, el îl opune pe sfetnicul lui Augustus temerarului Regulus dispus să îndure torturile punice spre a nu-și trăda cuvântul. În schimb, ca victimă a ușuraticei Terentia, Mecena e „chinuit de iubire și mâhnit de o soție capricioasă”. Incapabil să-și afle odihna „chiar dacă își abate sufletul chinuit ascultând clipocitul apelor”, el stă cu ochii deschiși pe patul de puf pradă insomniei: „…moleșit de plăceri și chinuit de prea mult bine, îl amărăște mai mult pricina suferinței lui decât ceea ce suferă” (3, 10-11). În Epistolele către Lucilius, moralistul revine adesea la exemplul lui Mecena. Expus loviturilor sorții în funcțiile lui înalte, dar și luxului și moleșirii, acesta ar putea părea „un bărbat cu caracter puternic” și „o pildă însemnată de elocință romană dacă bogăția nu i-ar fi retezat aripile, ba chiar vigoarea” (19, 9). Reluând o trăsătură pomenită de Horațiu, Seneca vede o slăbiciune infamantă în „lăcomia de viață și teama de moarte” a celui în cauză: „De aici se naște rugăciunea aceea rușinoasă a lui Mecena, care nu respinge boala și sluțenia și, până la urmă, nici stâlpul de tortură cu condiția de a continua să trăiască” (101, 10). Rafinamentul și ostentația în etalarea propriilor slăbiciuni marchează discursul omului politic. Cei care știu „cât era de elegant, cât de mult dorea să fie văzut și cum nu voia nicidecum să-și ascundă viciile” socotesc că elocința lui era „la fel de dezlânată pe cât a fost el însuși, cu cingătoarea desfăcută”. Pentru observatorul care respinge „zorzoanele” retorice incriminate și de Tacit (Dialogul despre oratori, 26), Mecena ar fi fost „plin de talent dacă și l-ar fi strunit pe o cale mai dreaptă” și nu se dovedea „desfrânat chiar și în limbaj” (114, 4). El „se tot învârtea în cetate cu tunica descinsă”, chiar când îi ținea locul principelui, și se făcea remarcat în toiul războaielor civile prin veșmântul fără cingătoare și prin însoțitorii eunuci (114, 6). La fel de frapantă este elocvența lui perversă pe măsura caracterului: „Cuvintele acestea atât de rău așezate, aruncate cu neglijență, dispuse într-un mod cu totul neobișnuit, demonstrează că și obiceiurile îi erau deopotrivă de ieșite din comun, stricate și singulare” (114, 7). Frazele „întortocheate”, cuvintele „strămutate din locul lor”, ideile „ciudate, adeseori mărețe, dar exprimate fără vigoare” arată că „îmbelșugarea excesivă i se suise la cap”, păcat imputabil întregii epoci (114, 8). Verdictul sever al filosofului atent la coruperea moravurilor și a limbajului contrastează cu mărturia binevoitoare horațiană.