Lecție de învățământ politic cu bunica

La câțiva ani după ce fusesem făcut pionier și așteptam cu nerăbdare să cresc ca să devin membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc (în timpul lui Ceaușescu organizația avea să fie redenumită, Uniunea Tineretului Comunist) am încercat să o conving pe bunica mea să se înscrie în „gospodăria agricolă colectivă“. Roșesc și acum când îmi aduc aminte momentul și îmi cer iertare, în gând, bunicii mele, care de mult nu mai e în viață.

În fiecare vacanță de vară eu și frații mei, o fată și un băiat, amândoi mai mici decât mine, părăseam Suceava și petreceam trei luni la țară, în satul Boroaia dintre Fălticeni și Târgu-Neamț, la trei-patru kilometri de râul Moldova. Bunica, fără bărbat, avea o grădină mică, de flori și zarzavaturi, în jurul casei și mai avea, undeva, la marginea satului, dincolo de zona locuită, un ogor lung și îngust, de un sfert de hectar, pe care cultiva porumb (cucuruz) și fasole; fasolea se agăța de plantele de porumb ca de araci. Mai creșteau pe ogor din loc în loc și dovleci (bostani) din care noi, copiii, fără să fi auzit de Halloween, făceam cranii vesel-lugubre, cu găuri în loc de ochi, nas și gură.

Bunica își iubea ogorul. Îi lua o oră ca să ajungă pe jos de acasă și până la el, cu sapa pe umăr și cu o trăistuță cu merinde în mână. Se simțea mândră că, așa a nimănui cum ajunsese în urmă cu mai mulți ani, era și ea în rând cu lumea. Pe drumul spre țarină se alătura unor cunoscuți, și ei înarmați cu sape, și, grupuri-grupuri, se îndreptau toți cu hotărâre și cu o încredere în rostul lor pe lume spre lanurile de porumb pe care aveau să le prășească.

Toamna era și mai frumos. Căruțe supraîncărcate de știuleți (asemănătoare oarecum cu tramvaiele cu etaj din Londra), lăsând în urma o adiere de miros de porumb copt la soare, aduceau recolta la poarta fiecărui țăran. Pentru cei care trăiau singuri, ca bunica, și nu puteau „dovedi“ deșfăcatul știuleților din pănușe, se organizau spontan clăci. Veneau nechemați fete și flăcăi în curte, se așezau pe câte un snop de porumb sau pe câte o lespede și lucrau repede-repede, cu spor, cântând, glumind, făcând farse inofensive. Mi-aduc aminte că flăcăii prindeau câte un biet șoricel pe care îl strecurau fetelor sub bluze și apoi tot ei le ajutau să-l prindă și să-l extragă de acolo. Uneori, șoricelul era doar o… ficțiune!

Aveam doisprezece-treispezece ani în vara când am văzut-o pe bunica plângând deznădăjduită, ca și cum i-ar fi murit cineva. Voiau să-i ia pământul. Cine? Ei.

Atunci mi-am adus aminte ce anume mi-a explicat tovarășa instructoare de la pionieri: că pământul nu poate fi lucrat în loturi mici decât cu mijloace rudimentare; că pe un teren îngust ca al bunicii tractorul nici nu poate întoarce; că haturile (fâșiile de pământ nelucrat care separau ogoarele) reduc mult din suprafața cultivată și în plus adăpostesc hârciogi, cârtițe și alte vietăți dăunătoare.

Cu un aer antipatic (îmi dau seama acum), de om competent care încearcă să-i deschidă ochii unui ignorant, i-am debitat toate aceste tâmpenii bunicii mele. Ea s-a uitat deznădăjduită la mine, cu un sentiment de pierdere tragică, așa cum s-ar uita un om pe cale să se înece la cineva care, în loc să-l salveze, i-ar da cu o bâtă în cap. În clipa aceea am făcut o crimă și n-o să mi-o iert niciodată. Îi țineam o lecție de învământ politic bunicii mele. Iar ea mă privea înfricoșată, în felul în care îl privește mama pe fiul ei devenit mankurt, în romanul O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov. Mai mult decât pierderea pământului o durea faptul că eu, un copil, sânge din sângele ei, devenisem un străin și nu-i înțelegeam suferința.

Se vorbește de un raționalism vulgar, ca și cum ar exista și un raționalism nobil. Dar raționalismul, în esența lui, este vulgar. Și periculos, întrucât îi convinge repede pe naivi, ca o scamatorie care îi lasă cu gura căscată pe spectatori.

Da, e logic, pământurile trebuie comasate ca să poată fi lucrate cu mașini moderne. Da, hotarele dintre loturi mai mult încurcă, trebuie desființate etc. Dar cu sufletul unui om care își iubește pământul și este deposedat brutal de el ce se întâmplă? Contează oare mai mult cantitatea de porumb-boabe la hectar decât bucuria calmă a unei ființe omenești că are pe lume un loc al ei? Este în legea firii ca o vietate să-și delimiteze teritoriul, ca să se simtă ocrotită. Dacă îi iei unui om pământul, până unde poți să mai mergi cu luatul? Să-i iei casa? (I s-a luat în comunism.) Să-i iei corpul? (Și corpul i s-a luat în mare măsură.) Să-i confiști gândirea? (S-a întâmplat și așa ceva.)

Marxiștii, falși intelectuali, niște propagandiști jalnici, parveniți în lumea gândirii, sunt ridicol-mândri de raționalismul lor, ca oamenii săraci care, când sunt fotografiați, se așază astfel încât să li se vadă ceasul de la mână. A modifica societatea folosind logica e ca și cum ai folosi toporul pentru o operație chirurgicală. Gândirea marxistă găsește argumente pentru orice. Să redistribuim copiii nou-născuți pentru ca fiecare familie să aibă un număr echitabil de copii. Să înregistrăm copiii încă din perioada în care se află în viscerele femeilor, pentru ca nu cumva ele să se sustragă obligației de a aduce pe lume noi „șoimi ai patriei“. Să avem un sigur partid, ca să nu ne încărcăm memoria cu mai multe. Să cerem scriitorilor să creeze conform unor reguli stabilite de oamenii muncii, întrucât gândirea colectivă este, în mod logic, superioară celei individuale.

După încheierea colectivizării forțate a agriculturii (în cursul căreia au fost întemnițați, schingiuiți și omorâți mii de țărani), m-am dus în vacanță la Boroaia. Nimic nu mai era cum fusese. Recolta era adusă de pe câmp cu camioane pe care fluturau steaguri roșii și depozitată într-un siloz sumbru de beton. Caii fuseseră uciși, ca să facă loc tractoarelor, iar căruțele putrezeau nemișcate prin curți. La clăci nu mai mergea nimeni. Noaptea, la lumina lunii, când paznicii dormeau, câte un țăran mai îndrăzneț se furișa în siloz și fura un sac de știuleți, ca să aibă ce da la găini.