ne îmbrăcam în arbori de vapori,
ca să putem prinde razele somnambule,
care se strecoară sub piele ca niște furnicături.
frunze înaripate ne creșteau în palme,
iarba ne acoperea trupul nepurtat îndeajuns.
flori de maci veșteji erau ochii noștri,
care scormoneau și mai adînc, în întunecimile ultime.
sîngele izvora în cascade din toți porii încleștărilor.
dar cine să aprindă focuri bengale
lîngă trupul acela desfrunzit?
din gura ta curgeau toate vietățile somnului,
valurile de care se agățau păianjenii transparenți.
în jurul tău creșteau goluri eflorescente,
din care parcă tot sună un corn.
ieșirile duceau spre alte neștiute poteci,
unde diminețile au fost demult alungate.
din răsăritul negru creșteau,
ca niște salahori, viermii văzduhului, îngerii spaimei.
abia am apucat să cădem în genunchi,
pînă ce o voce trezi toate vietățile somnului.
poemul trece lucrurile pe celălalt mal.
aici vom rămîne doar noi, orbecăind printre lăcuste și ierburi.
va bate îndelung gongul și buzele vor sîngera,
cînd vor pronunța numele noastre tot mai stranii.
totul se va nărui peste lespezile zidite de-a curmezișul pe ape.
nimeni nu mai poate opri alaiul întunecimilor cotropitoare.
nu știm nici cînd poemul poate trece lucrurile pe celălalt mal.
și nici ce dor de ducă ne ține de mînă ca o pasăre vineție.
de aici se vede pînă la capătul singurătății,
pînă în tărîmul unde bîntuie hergheliile umbrelor neînhămate.
unde vînturile duc grelele adumbriri în spinări.
totul părea posibil doar la un mic semn nebunesc.
ne acopeream cu faldurile beznei pînă la piele, pînă la os.
să nu ne găsească iar gîngăniile luminiscente.
ne rugam cu glas scăzut pînă degetele înmugureau între pagini.
apoi îmbrăcam, ca pe o mantie a înghețului,
alte singurătăți rupte în coate și în genunchi.
nu am cum să adorm cu înserarea la căpătîi,
nici cu lighioanele luminii așternute peste micile răspîntii.
nici cu freamătul monoton al pașilor de larvă,
care se înghesuie ca într-un salon de nebuni.
nu pot ademeni realitățile strecurate între două nedumeriri.
apoi toate acele interogații înfipte ca o gheară în piept.
doar un sunet prelung îmi pironea făptura pe drumuri.
mai întîrziam în avalanșa acelei liniști surghiunite,
ca într-un somn din care nu mai are cine se trezi.
nici pietrele nu mai puteau ține pasul,
căci încotro mă îndreptam,
din nou dădeam de marginile altor singurătăți.
călcam peste orbitele în care bîntuiau vlăstarele necuprinsului.
și nici recviemul oaselor nu ajuta la nimic.
căci piatră lîngă piatră stătea, ca în palmele unei vedenii.
doar ecoul mai întorcea ziua din lunga ei pribegie.
ruinele întoarcerilor în care nu mai tresare nici o adiere.
ca într-un cuib săpat în coasta de humă a unui amurg.