Un volum de sonete

Radu Ulmeanu, „Sonete”. Prefață de C. D. Zeletin, Ed. Grinta, 2018, 148 p.

Apărut în literele noastre mult mai tîrziu decît în Occident, sub pana lui Gheorghe Asachi, care, înamorat de poeta italiană Bianca Milesi, reprezentantă a mișcării Risorgimento, îi închină un volum de producții ale speței, în limba acesteia, sonetul impune o disciplină nu doar scriptică ci și morală. O concentrare, o gestică a eului auctorial armonizată cu economia intrinsecă a tipului de poem în cauză. Oferindu-ne o culegere de sonete (cu o substanțială prefață semnată de C. D. Zeletin), Radu Ulmeanu se revendică prezumțios de la Dante. Solemnitatea descinde în tonul madrigalesc, afectul se transpune în figuri curtenitoare: „La mijlocul de drum al vieții mele,/ pornesc și eu ca Dante, căutînd,/ nu-n paradis sau iad, ci pe pămînt,/ o umbră grea grea căzută dintre stele.// Tu poate nici n-ai auzit de Beatrice,/ așa cum nici eu nu am așteptat,/ văzîndu-te, ca rostul adorat/ să i-l reînvii, cu un surîs ferice.// Ai apărut mai simplă ca o floare/ și mai frumoasă ca un chip de sfînt,/ umplîndu-mi viața-ntreagă de splendoare.// Acum cobori infernul pe pămînt/ și-mi dai spre studiu viața orbitoare/ a zeității reci pe care-o cînt“ (La mijlocul de drum al vieții mele). Deasupra sentimentului de-o decisă tăietură verbală se află nu o dată conștientizarea efortului de modelare, a meșteșugului: „Mă doare ochiul, gîndul, fruntea, mîna,/ vrînd să te zugrăvesc în fel și chip,/ pe cînd clepsidra-și scurge-al ei nisip,/ ne drămuiește vremea-ncet, stăpîna.// Mi-e dor de chipul tău de aur vechi/ pe care meșteri mari l-au modelat,/ ca arta lor să-mi smulgă-acest oftat/ care abia ți-ajunge la urechi“ (Mă doare ochiul, gîndul, fruntea, mîna). Sau cu o stringență ce se dorește matematică a disciplinei coincidente cu o stagnare a fluxului realităților: „Sonetul e o formă care ține/ de cea mai pură geometrie-n rit./ În el, ca în danteștile terține,/ e-un timp ce cursul veșnic și-a oprit“ (Sonetul e o formă care ține). Spre a urma o tentativă de mixare a grandorii constrictive ambițios dorite cu fantasmele incandescente ale senzoriului: „El se clădește ca o catedrală/ cu porți, ferestre, turle clopotind/ ce se aud departe cum răscoală/ tenebrele, îndepărtări de-argint.// Așa și tu, cu trupul tău amar,/ închis în spiritul arhitecturii,/ ai vîlvătăi de ambră și de jar// țîșnind din toate părțile făpturii“ (ibidem). Dar tot mai frecvent întîlnim o balansare între poza semeț trubadurescă și nedomolitele impulsuri lascive. Treptat galanteria cedează în fața acestora. Jocurile copilăriei, crede poetul, ar reproduce o prefigurare a beligeranței simțurilor, stare „bestială“ care începe la un moment dat a se revărsa fără nici o stavilă: „Eu m-am născut cu-o praștie de copil/ în mîini, într-o istorie blindată/ cu tancuri, superbombe și trotil/ ce bubuiau în lumea-adevărată.// În fața dragostei am apărut/ cu-un trandafir împrăștiind lumina/ în loc de-al grosolăniei scut.// Am încercat, cu liniște deplină,/ în noaptea bestială să ascult/ cum se rostește grația divină“ (Aud cum plînge grav un tulnic mort). Se impune prevalența deznădăjduită a unei demonii se pare că inutil celebrată, deoarece îndrăgostitul nu primește nici satisfacția acesteia, după cum nu a primit nici bunăvoința celestă: „O, Doamne,-acest infern întunecat/ l-am străbătut, adînc l-am cercetat./ Am tras catran în piept, pucioasă, foc,/ viața și sufletul le-am pus în joc.// Am răzuit întreaga dinamită/ de pe a diavolului grea copită/ și fruntea toată i-am suflat-o-n aur/ din tristul, năucitul meu tezaur“ (O, Doamne,-acest infern întunecat). Aflat între două lumi, autorul se recunoaște în tot mai mare măsură captiv al celei sumbre. Infernul pătimirii erotice se află în plină expansiune. Cu toate că în unele momente eul are aerul a se îndupleca la o melancolică acceptare a dizgrației divine la care a ajuns, revine cu satisfacție la satanica orgie ce cuprinde nu doar totalitatea împlinirilor mundane, inclusiv cele ale spiritului, ci și un firmament demonizat la rîndu-i. Mîntuirea e imposibilă. Poetul mizează exclusiv pe viziunea decadentă a unui Rău voluptuos în propriul său registru: „Ca mîine-om fi la cina lui Satan,/ plesnind din bici va mătura din stele/ și va chema, cu-un chiot duhurile rele/ din Shakespeare, Goethe, Thomas Mann.// Ne-om arde mîine spiritul pe foc/ de-ncinși tăciuni și vom fuma cenușă,/ iar vorbele ne vor muri în gușă,/ ca să strigăm, ca bestiile-n joc“ (Ca mîine-om fi la cina lui Satan). În pofida unor mai curînd formale mici retractilități, transcendența nu are permis de intrare într-un astfel de joc ferin, consumptiv fără rest: „Ce liniște suavă a-nceput/ cînd sexele înlănțuite-n horă/ au reînviat imaginea în rut/ a primitivilor ce se devoră“ (Ce liniște suavă a-nceput). Întru legitimarea (totuși) a acestei cinice angajări infernale, bardul recurge la o viziune a absurdului universal, în manieră conceptuală. Spectacolul de-o aparentă cumpănire a lumii („Peste drăcoveneasca tevatură/ auzi-vom cîntec din înalt,/ dulcea stelelor de aur partitură“) e iluzoriu, deoarece neputința demiurgică nu întîrzie a se releva drept una iremediabilă (Bătrînul Demiurgos se opintește-n van). Aceasta e rama filosofică în care se înscrie de-atîtea ori concupiscenta producție în cauză. Tonalitatea eminesciană devine la un moment dat justificativă. Peste tribulațiile ființei îndrăgostite răsună ecoul autorului Glossei, purtător al unui ultim scepticism dizolvant de schopenhaueriană sorginte: „Al lumii-ntregul sîmbur dorința-i și mărirea,/ de aceea tot ce este se opintește-a fi,/ mînat de-o foame-adîncă ce nu se poate ști/ pe unde-o să ne poarte destinele și firea“ (Al lumii-ntregul sîmbur dorința-i și mărirea). Socotim sonetele lui Radu Ulmeanu drept cea mai reprezentativă producție poetică a d-sale.