Cristian Pătrășconiu: De ce iubim filozofia? De ce am iubi-o?
Andrei Cornea: Poate că, mai întîi, trebuie spus cam ce ar putea fi filozofia. Ca să știm ce iubim. Nu voi da o definiție, ci numai un exemplu. Am primit, recent, frumoasa traducere a lui Alexander Baumgarten la Fizica lui Aristotel. Am profitat de ocazie s-o răsfoiesc și am avut sentimentul că citesc un text în care aproape fiecare propoziție este greșită. E vorba de fizică – și aici, la Aristotel, nimic nu era așa cum știm noi, azi, că este: cum cad corpurile, care sunt elementele, care sunt forțele principale ale naturii. Totul era altfel. Să luăm acum Etica nicomahică. Sau chiar Politica. Vom constata, deși poate că nu suntem întotdeauna de acord cu ce scrie acolo, că, în proporție de 80-90% întrebările pe care le pune Aristotel și răspunsurile pe care le oferă sunt relevante și astăzi, chiar dacă, acestea din urmă, nu sunt singurele posibile. Ei, asta e diferența dintre știință și filozofie. Fizica ținea și ține de știință. Știința avansează continuu și totodată se depreciază continuu. Astăzi Fizica lui Aristotel e o relicvă istorică, interesantă numai pentru istorici. În timp ce Etica, sau Politica sau chiar părți din Metafizica continuă să fie pînă astăzi incitante și să pună probleme la fel de arzătoare și de provocatoare ca acum două mii de ani. Prin urmare, avem două tipuri de întrebări, două tipuri de probleme și două tipuri de răspunsuri. Unele țin de științe, sunt rezolvabile în termenii științelor și soluțiile devin mereu caduce, datorită noilor descoperiri, teorii, experimente. Și altele, problemele filozofice – la ele aproape că nu există soluții definitive, iar răspunsurile date lor nu devin niciodată caduce, chiar dacă adevărul lor e discutabil.
Așadar, am stabilit cam pe unde căutăm filozofia. Și atunci, de ce să o iubim? Căci aceasta era întrebarea. O iubim pentru că ne spune ceva fundamental despre noi înșine, despre ceea ce suntem întotdeauna și ne dorim să fim. Filozofia răspunde unor probleme eterne: ce suntem noi, ce este viața, dacă există un sens al ei, ce este libertatea, ce este binele, de unde vine răul? Asemenea întrebări nu te poți opri să nu le pui mereu, deși niciodată nu vei găsi la ele răspunsuri univoce, definitive și complet mulțumitoare.
C.P.: Există o vîrstă ideală pentru a începe să iubim, să ne apropiem de filozofie?
A.C.: Epicur zicea, și cred că are dreptate, că orice vîrstă e bună. Niciodată să nu spui că e prea devreme, niciodată să nu spui – mi-a trecut timpul.
C.P.: Dar un început ideal, o intrare ideală, care nu ține de o anumită vîrstă, ci de stilistica apropierii, există?
A.C.: Eu am sentimentul că oamenii tind să se apropie de filozofie fie la tinerețe, chiar la adolescență – cînd se deschid foarte mult – fie către bătrânețe – atunci cînd scapă treptat de frecușurile care îi consumă zilnic, cînd au mai multă experiență de viață și se pot dedica mai mult unor, să le spunem, meditații cu privire la aceste probleme eterne.
C.P.: Legat tot de intrarea în filozofie: considerați că e nevoie de un bagaj minimal la purtător? De ceva dotări obligatorii?
A.C.: Da. Așa cred că ar trebui – să pleci cu ceva. Și cu multă răbdare la purtător. Pe de altă parte, vorbind despre omul care nu își face o specialitate din filozofie, lucrurile cred că se fac și de la sine, pur și simplu citind, privind, trăind și reflectînd la astea. Într-un anume sens, filozofia înseamnă să te dai cu un pas – măcar unul – în lateral față de fluxul vieții proprii.
C.P.: Cît poate dura iubirea, apropierea de filozofie?
A.C.: Atît cît poate rezista omul care face această alegere. Nu e prea ușor întotdeauna. Acel flux al vieții tinde să ne ducă la vale cu el. Unii au tendința să considere că, aici, în filozofie, lucrurile sunt prea complicate, că filozofii devin obscuri, că spun tot felul de lucruri greu de înțeles, că vor să pară interesanți. Și toate acestea pot fi motive, pentru profani, de a se retrage. Alții pot să considere că filozofia este o aflare în treabă, că nu te duce nicăieri, fiindcă nu aflăm de la ea răspunsurile fundamentale. Și atunci, de ce ar merita să ne mai punem acele întrebări, sau să căutăm răspunsul lor în filozofie? În opoziție cu filozofia, știința, zic ei, produce rezultate palpabile, ne face mai puternici, ne dă anumite certitudini.
C.P.: Dar accesul către lumea filozofiei este el democratic? Deschis pentru toată lumea?
A.C.: Nu e foarte democratic. În sensul că sunt unii care, din cauza unor condiționări sociale și familiale nefericite, sunt atît de departe de lectură, încît nu au cum să ajungă prea ușor la filozofie. Sigur, afirmația e valabilă în general pentru cultură. Dar e de făcut o distincție: una e cultura în sens larg, iar alta e filozofia. Filozofia e, totuși, ceva mai specific, e o nișă culturală mai pretențioasă, poate chiar o formă de lux a culturii. În orice caz, e un tip de gîndire mai specializată. Nu orice reflecție este filozofică. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, există acum destui oameni de știință străluciți, fizicieni, biologi, istorici (precum Dawking sau Hawking sau Harari), care se lansează în speculații de tip filozofic. Parțial, fac un lucru bun, pentru că popularizează în mod inteligent anumite teme, problematici, teorii științifice noi și extrem de interesante. Dar, la un moment dat, tind să depășească pragul științei, ambiționînd să dea răspunsuri în termeni științifici la întrebări în mod fundamental filozofice. Dar aici, în filozofie, e alt film – știm asta măcar de la Immanuel Kant. Iar a nu ține seama de asta este păgubos.
C.P.: E și o probă de rezistență – să iubești filozofia, să stai aproape de filozofie?
A.C.: Categoric, da – e o probă de rezistență pe care, sigur, profesioniștii o practică. Dar, à propos de profesioniști, și cu ei e o problemă. Astăzi ei trebuie să se specializeze foarte mult – există mai multe ramuri, mai multe școli (se știe, cea analitică, fenomenologia, școala continentală ș.a.m.d.). Ele s-au închis în sine, au devenit un fel de „triburi” autosuficiente; nu-și vorbesc, nu comunică sau comunică foarte puțin între ele. Sunt, de asemenea, prin jargonul pe care-l folosesc, aproape ezoterice pentru cei din afară. Pe de altă parte, pe filozofii profesioniști de foarte multe ori nu-i mai interesează omul cultivat obișnuit, ci numai interacțiunea cu alți profesioniști din „tribul” său propriu.
C.P.: Și atunci: la ce mai servește filozofia?
A.C.: Amintesc aici de o carte apărută recent la noi – volumul lui Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor. Cartea aceasta discută o temă mai veche: în definiția ei inițială, în Grecia antică, filozofia nu era o simplă speculație, ci era un mod de a trăi. E adevărat, era un mod de a trăi dedus dintr-o anumită teorie, dar o formă de viață în primul rînd. Ceea ce a încetat să mai fie, la un moment dat, probabil și din cauza creștinismului, care a separat speculația filozofică de felul de a trăi (ca un creștin). Iar în epoca modernă, filozofia s-a reconstituit ca o disciplină academică, în cea mai mare parte centrată asupra discursului pur. Nu ceri unui profesor de filozofie astăzi, fie că e kantian, fie că e analitic sau heideggerian, să trăiască în conformitate cu filozofia enunțată de el.
C.P.: Dar, legat de aceasta – există perspectiva că filozofii se ocupă de lucrurile înalte, poate prea înalte, și că sunt cumva rupți de realitate. Chiar sunt rupți de realitate – și dacă da, cum anume?
A.C.: Este o perspectivă care are ceva…realitate. Pentru că limbajul filozofilor a devenit, de multe ori, inaccesibil. Și aceasta e în strînsă legătură cu felul în care se face promovarea academică în lumea de astăzi. Trebuie să ai niște articole publicate în anumite reviste bine cotate, să citezi mult, să utilizezi un limbaj controlat, să respecți un ritual al „tribului filozofic” respectiv, chiar dacă problema te-ar invita să nu-l respecți. Scenariile acestea sunt valabile și pentru alte discipline socio-umane, dar acolo poate că e mai puțin grav decît e cazul cu filozofia. De fapt, ce se întîmplă? Filozofia e tratată în formatul „normal” de știință, deși ea nu e o știință, sau e și altceva decît o știință.
C.P.: Și atunci, ce raport cu realitatea întreține această lume filozofică din ce în ce mai desprinsă de realitate?
A.C.: Deja aceasta este o întrebare de filozofie.
C.P.: De absolvent de filozofie… Și, mai departe: ce fel de adecvare la realitate are cel care practică tipul acesta de joc intelectual?
A.C.: Sunt posibile mai multe răspunsuri. Ceea ce vreau eu să spun este că, în ultimă instanță, problemele filozofice sunt probleme în care întrebarea este, poate, mai importantă decît răspunsul; sau ele sunt probleme inepuizabile, la care nu avem răspunsuri ultime. În momentul în care devii conștient că nu la orice problemă se poate da un răspuns univoc sau, dacă îl dai, el nu e complet niciodată; că răspunsurile se fecundează unele pe altele și că, într-un fel, chiar istoricul răspunsurilor este el însuși o formă de răspuns, aceasta echivalează cu a accede la un mod de a gîndi filozofic. Din punctul ăsta de vedere, sigur că filozofia are ceva în comun cu arta, cu literatura. De ce? Pentru că și acolo avem ceva inepuizabil – nu putem să spunem că frescele sixtine sau chiar frescele din peșterile paleoliticului superior ar epuiza o anumită materie și nici că ar fi depășite ca artă. Nu putem să spunem la fel nici despre marea literatură clasică – la Dante, Shakespeare sau Goethe. Pesemne fiindcă aici, în arte și în literatură, se enunță un discurs care ține de esența condiției noastre de oameni.
C.P.: În ce se poate converti în timp pasiunea pentru filozofie? În ce e bine să se convertească, de fapt?
A.C.: Nu știu… Nu vorbesc de specialistul în filozofie, dar eu cred că un om care, din cînd în cînd, vrea să reflecteze asupra vieții, devine – nu, nu am să spun că mai fericit, dar – mai înțelept. În sensul că va fi mai prudent – și asta văd eu ca prim folos. Mai prudent, în sensul să se ferească să dea răspunsuri decisive, tranșante. Noi avem acest obicei, mai ales în lumea aceasta guvernată de internet, de rețelele de socializare: tot timpul dăm răspunsuri fals decisive, în toate chestiunile. Le știm pe toate: de la politică la sport pînă la religie. Iar ceilalți ne apar în consecință ignoranți, cînd nu rău-voitori. Ar trebui, în același timp, și să putem evita relativismul și scepticismul absolute. Să constatăm că, așa cum suntem incapabili să dăm o mulțime de răspunsuri absolute, totuși putem oferi unele răspunsuri parțiale, ori părți de răspuns, ori să aproximăm teritorii unde anumite răspunsuri parțiale sunt posibile. Cred că ne face bine să fim ceva mai bine echipați și mai toleranți, mai prudenți și mai puțin categorici, fără a accepta totuși orice inepție sau orice sofism. Și cred că putem obține aceasta și de la o anumită practică și frecventare a filozofiei.
C.P.: Unde, în ce privințe ne poate ajuta, în mod fundamental, filozofia și unde ne este ea profund inutilă?
A.C.: Rezultă cumva din ceea ce vorbeam mai înainte. Ne este inutilă dacă vrem să rezolvăm o chestiune practică, dar și una științifică. Dacă vreau să știu care e formula apei sau ce e apa grea, nu merg să îl întreb pe Kant sau pe Platon despre acestea. De asemenea, dacă vreau să știu cînd se crede că a apărut Homo sapiens, ce a făcut el, cum a migrat din Africa pînă în Europa sau America, iarăși, nu o să mă adresez unui filozof și nu un filozof trebuie să-mi dea răspunsul. Ci, mult mai firesc și mai profitabil, o să mă adresez oamenilor de știință competenți. Așadar, pentru aceste întrebări, filozofia este inutilă. Dacă însă îmi pun întrebarea cu privire la „sensul istoriei”, dacă existența are o valoare, dacă omul are un rost în lume, atunci filozofia îmi este foarte utilă și nu știința. E însă o diferență: cu biologul sau cu fizicianul la care caut răspunsuri punctuale nu am cum să nu fiu de acord, eu, profanul – ar trebui să fiu eu însumi la fel de om de știință ca și el, pentru a avea o dezbatere „pe bune”. Dincolo, cînd e vorba, de pildă, de „sensul istoriei”, pot să intru în dezbatere cu, să zicem, Hegel sau cu un neohegelian ca Fukuyama. Acum am dreptul să fiu, sau să nu fiu de acord cu ei. Condiția care mi se cere însă este numai să înțeleg bine ce vor să spună – ceea ce nu-i întotdeauna lucrul cel mai simplu.
C.P.: De ce nu am iubi filozofia? De ce nu ar fi ea de iubit?
A.C.: Sunt unii care chiar nu o iubesc deloc. Pentru că o socotesc o pălăvrăgeală inutilă. Ei vin și spun: de 2500 de ani filozofii n-au dat nicio soluție definitivă și viabilă nici în trecut, nici în prezent. S-au contrazis între ei, fără putință de a tranșa unde e adevărul. Și cînd din trunchiul mare au început să se desprindă științele – fizica, astronomia, chimia, psihologia, științele sociale – abia acestea au început să ne ofere date utile, au avansat și ne-au adus unde suntem acum cu civilizația. Prin comparație, filozofii au rămas cantonați în cîteva probleme fără soluție, practicînd un fel de „autism” din care nu iese nimic profitabil. Au și oamenii ăștia pe undeva dreptate. Numai că, vorba lui Aristotel: dacă trebuie să faci filozofie, faci filozofie; dacă trebuie să nu faci filozofie, tot filozofie faci de fapt. Pentru că va trebui să explici de ce nu faci filozofie; or, această explicație ține ea însăși de filozofie. Așa că nu prea pot să scape…
C.P.: À propos de iubire: cum pot surveni despărțirile de filozofie? Cum te poți certa cu filozofia?
A.C.: Nu știu, nu pot să spun. Pentru că fiecare dintre cei care se ceartă are felul său de ceartă. Eu nu m-am certat cu filozofia, așa că nu știu. În ultimul timp, m-am ocupat mai mult de literatură – dar, o spun cam toți cei care au scris despre cărțile mele, e o literatură inspirată de filozofie.
Pe de altă parte, nu cred că poți să te cerți definitiv cu filozofia; poți, eventual, să n-o practici o vreme. Nu trebuie nici să scrii și invit să nu confundăm filozofia cu scrisul de cărți. E vorba, pînă la urmă, de un anume mod de a gîndi. Eu nu cred că poți să te separi net de acest mod, definitiv, odată ce l-ai cunoscut. Poți însă pretinde că te-ai separat.
Mai e ceva: există oameni care n-au aplecare pentru modul de a gîndi filozofic sau care n-au satisfacția filozofiei, oameni foarte inteligenți, cultivați. Ei sunt nerăbdători să obțină un răspuns, un rezultat. Îți pun o întrebare: cum e aia, e așa sau e așa? Și dacă nu capătă un rezultat imediat, sunt supărați, dezamăgiți. Acest tip de supărare pentru faptul că nu obții oricînd un rezultat imediat este un mod nonfilozofic de existență. Sunt lucruri care nu pot fi spuse – vorba lui Wittgenstein, că „despre ceea ce nu putem să vorbim, trebuie să tăcem” – sau măcar nu pot fi spuse într-un mod „linear”, ci trebuie să fie abordate diferit. Diferit – asta înseamnă literatura și, cred, și filozofia.
C.P.: Pentru a iubi filozofia, este obligatoriu să ai un maestru?
A.C.: Nu cred. Bun, mie mi s-a întîmplat, căci l-am cunoscut pe Constantin Noica. El a avut o anumită influență asupra mea. Să fiu mai clar: cred că un maestru e important, dar nu este decisiv. Pe vremuri, sigur, aceasta era formula privilegiată: un maestru avea discipoli, aceștia, la rîndul lor, aveau discipoli – de aici, o anume succesiune. Astăzi însă, e tot mai puțin valabil un asemenea traseu.
Repet: ceea ce, pînă la urmă, ne rămîne din filozofie este o modalitate de a pune niște întrebări, care sunt foarte importante pentru noi, ca simpli oameni. Partea cealaltă, adică a trăi într-un anume mod, a trece de la discurs la practica de viață, e mai complicată și nu e la îndemâna tuturor. Însă putem să facem măcar atît: convinși fiind că nu orice problemă, nu orice dispută are un rezultat sigur, să fim mai indulgenți, mai toleranți și cu noi înșine, și cu cei de lîngă noi, fără totuși a accepta orice inepție sub acoperirea unei toleranțe rău înțelese. Acesta ar fi un minimum de dorit care să ne vină din partea filozofiei.
C.P.: Ce fel de fidelitate solicită aprofundarea unei relații cu filozofia? În alte cuvinte: confiscă filozofia sau, dimpotrivă, ea deschide?
A.C.: Depinde mult de locul, de nivelul de practică a filozofiei. Pe unii care au făcut profesii academice în acest domeniu, cred că, în bună măsură, filozofia i-a confiscat. Mai ales în Occident, unde lucrurile, în acest domeniu, sunt mai severe decît la noi. Pe de altă parte, dincolo de spațiul academic, cred că sunt și oameni care sunt în alt sens confiscați de filozofie. Sunt cei foarte puțini care încearcă să trăiască în conformitate cu anumite presupoziții filozofice, oarecum în genul filozofilor antici. Noica făcuse lucrul acesta; am scris într-un text despre aceasta. Poate însă că așa ceva reprezintă un ideal prea dificil pentru omul modern în genere. Ar fi, cred, suficient dacă un om modern ar înțelege atît: în paralel cu știința și cu arta, există și un alt tip de limbaj – limbajul filozofiei – pe care nu-l putem exclude din viața noastră fără o pagubă majoră pentru noi înșine.
C.P.: Dinspre filozofie, dumneavoastră, domnule Andrei Cornea, ce anume considerați că aveți, ca un dar, cel mai prețios?
A.C.: Cred că plăcerea de a reflecta. De a intra într-un text, de exemplu, de a-i da la o parte diversele straturi, de a-l iscodi. De a scormoni în el și de a încerca să găsesc în el ceva care e mai adînc decît mi-am imaginat la început. Și apoi din nou: mai adînc, și mai adînc… Aceasta cred că este: nesfîrșita interpretabilitate a vieții și a textelor ei.
