Ce ar fi fost dacă, în 1989, nu ar fi căzut comunismul în România?

Istoricii au fost și sunt, în genere, refractari sau cel puțin reținuți, atunci când este vorba de ceea ce se numește istorie contrafactuală. Eu însumi consider acest „areal istoric“ mai degrabă secundar, dacă nu cumva de-a dreptul periferic și insignifiant, deși, fără îndoială, este de înțeles, până la un punct, tentația umană firească pentru analiza unor evoluții istorice imaginate, a unor construcții factuale sau evenimențiale. În cercurile intelectuale occidentale, astfel de exerciții de imaginație, având ca punct de pornire sintagma „What if…“ (Ce ar fi fost dacă…) sunt prezente și au avut, de-a lungul secolelor, exponenți de calibru. Între aceștia, ar fi de amintit bunăoară, însuși Winston Churchill, cel care publica în 1930, în Scribner’s Magazine, o „analiză“ vădit contrafactuală, intitulată sugestiv „If Lee had not won the battle of Gettysburg“ (Dacă Lee nu ar fi câștigat bătălia de la Gettysburg). Textul lui Churchill era o încercare de a evalua posibilele evoluții istorice americane, pornind de la situația în care deznodământul (eroarea din titlu este voită) unei bătălii cruciale din războiul civil american, cum a fost cea de la Gettysburg (iulie 1863), nu ar fi fost cel cunoscut (adică cel soldat cu victoria asupra taberei confederate). În zilele noastre, unul din cei mai cunoscuți exponenți ai abordărilor din arealul istoriei contrafactuale este tot un britanic, anume Niall Ferguson, ale cărui puncte de vedere, deși controversate, nu pot fi trecute cu vederea. Între lucrările sale, este de menționat Virtual History? Alternatives and Counterfactuals (New York, Basic Books, 1999), de fapt un volum coordonat de Ferguson, reunind studii ale mai multor autori, toate aparținând istoriei virtuale.

Revenind la titlul nostru, neajunsurile, inconsistența, variabilele și mai ales viciile specifice istoriei contrafactuale nu pot ocoli, desigur, nici abordarea unui asemenea exercițiu de imaginație. Chiar și așa, am putea să avem în vedere că, în situația în care comunismul nu s-ar fi prăbușit în România anului 1989, de-a lungul perioadei cât ar fi dăinuit acesta s-ar fi asemănat foarte mult (din prisma specificului cvasi-discreționar al leadership-ului, fundamentat pe o prezență perpetuă, ostentativă a liderului, în ansamblul unei societăți în care indivizii și entitățile instituționale sunt expuși constant intervenției despotice și de multe ori imprevizibile a acestuia, iar pluralismul este precar sau inexistent) cu regimul din Coreea de Nord, acolo unde azi Kim Jong-un continuă să conducă țara urmând aceeași linie inaugurată de predecesorii săi. Nu întâmplător, atunci când au enunțat tipul de paradigmă sultanistă, Alfred Stepan și J.J. Linz s-au referit (în Modern Nondemocratic Regimes. Problems of Democratic Transition and Consolidation…, J.Hopkins University Press, 1996), între altele, inclusiv la regimul politic din România lui Nicolae Ceaușescu și la regimul politic din Coreea de Nord în timpul lui Kim Il Sung.

Unui Nicolae Ceaușescu care ar fi dispărut biologic, în anii următori, i-ar fi succedat la putere unul dintre fii – cel mai probabil Nicu Ceaușescu, continuând dinastic linia politică a tatălui său – deși, în folclorul urban și nu numai, acestuia începuse să i se contureze o aură mai umană (dincolo de veleitățile de afemeiat), de unde și unele așteptări legate de o îmbunătățire a nivelului de trai al populației. În cazul în care, odată ajuns la putere, aceste așteptări nu s-ar fi confirmat, regimul ar fi continuat oarecum liniar, fără mari schimbări. Un astfel de regim ar fi fost foarte probabil unul autarhic, cu un control strict asupra societății exercitat de Securitate, implicit cu încălcări ale drepturilor omului care ar fi atras numeroase sancțiuni internaționale și izolare internațională pentru România. Spațiul public românesc ar fi rămas unul dominat de poziția centrală a Partidului și a liderului suprem, ale căror realizări, planuri și teze ar fi fost elogiate și diseminate de festivalurile Cântarea României, dar și sau mai ales în timpul congreselor partidului și în planurile cincinale. Cenzura ar fi continuat să fie omniprezentă, filtrând orice critică la adresa regimului. Implicit, partenerii externi ai unui astfel de regim puteau fi, bunăoară, Venezuela lui Nicolas Maduro sau Coreea de Nord a lui Kim Jong-un. Uniunea Europeană (preocupată de nivelul de sărăcie și de opresiune din România) ar fi fost foarte probabil criticată pentru neînțelegerea realităților românești și pentru interese ascunse privind o țară ne-membră.

Dacă regimul nu s-ar fi prăbușit în 1989, românii ar fi avut, foarte probabil, aceleași programe tv dedicate Partidului și liderului său, oricare ar fi fost acesta, și ar fi urmărit filme și competițiile sportive internaționale la televiziunea bulgară. Implicit, Campionatul Mondial de fotbal din Italia 1990, ca și cele la care România s-ar mai fi calificat, ar fi fost difuzate doar parțial. Internetul ar fi fost, ca și în Coreea de Nord, rezervat doar primelor eșaloane ale nomenclaturii, fiind descris „maselor largi“ ca profund nociv, pervertitor și deci ilegal. O rețea surogat, intranet, de tipul celei folosite azi în Coreea de Nord, ar fi fost disponibilă publicului larg, fiind utilă regimului la diseminarea de informații de propagandă, nicidecum la libera informare a cetățenilor. Dată fiind supra-saturația pieței occidentale cu video-playere și video-recordere, acestea ar fi ajuns, de-a lungul anilor 1990, într-un număr mai mare pe piața neagră românească, la prețuri mai puțin prohibitive decât cele de la sfârșitul anilor 1980. Apoi, odată cu răspândirea computerelor, versiuni mai modeste ale acestora ar fi ajuns și pe piața neagră din România, apoi implicit la un număr tot mai mare de români, care le-ar fi putut folosi însă doar ca mașini de scris (imprimantele rămânând sub o strictă supraveghere a autorităților, ca și mașinile de scris, pentru controlul informației tipărite) sau pentru a rula jocuri și filme piratate, introduse în țară grație micului trafic de frontieră sau de către marinarii sau sportivii români întorși în țară după competițiile internaționale.

Autoturismul național, Dacia, ar fi ajuns la noi generații, sub denumirea de Dacia 1910/2010, fiind exportată în diferite state din America de Sud, în sistem barter, pentru resurse minerale necesare industriei grele românești. Perioada de așteptare la achiziționarea de autoturisme pentru clienții români s-ar fi diminuat, probabil, de la 5 ani, la doar 2, de unde ar fi rezultat implicit o creștere a parcului auto. Chiar și așa, raționalizarea benzinei ar fi continuat, din rațiuni de bună gestionare a resurselor și de limitare a traficului și aglomerației pe arterele marilor orașe.

Agricultura ar fi continuat să înregistreze „noi succese“, iar producția de porumb la hectar ar fi depășit-o cu mult, la nivel declarativ, pe cea înregistrată în statele Uniunii Europene. Programele de „alimentație sănătoasă“ ar fi fost tot mai des focalizate pe importanța alimentației raționale, cu accent pe diminuarea drastică sau chiar eliminarea consumului de carne.

Sportivii români ar fi rămas în țară, fiindu-le în continuare refuzată plecarea la echipe din Occident. Astfel, jucători precum Gheorghe Hagi sau Gheorghe Popescu și-ar fi continuat (și încheiat) carierele la echipe autohtone și nu la echipe de talie internațională, precum Real Madrid sau FC Barcelona.

În spațiul istoriografic am fi avut probabil o redescoperire și o exaltare a protocronismului și a naționalismului, o idealizare a trecutului țării care ar fi avut ecou și o continuare „firească“ în epocă. Galeria conducătorilor români din trecut, atât de des folosită în reprezentările pretins artistice, ar fi fost completată, o dată cu trecere anilor, ea cuprinzând pe lângă vechile figuri (Burebista, Decebal, Menumorut, Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceaușescu) și pe succesorul acestuia, Nicu Ceaușescu. Totodată, regimul ar fi început să pregătească sărbătorirea cu fast a 2080 de ani (în anul 2010) și 2100 de ani (în anul 2030) de la apariția „primului stat centralizat dac sub conducerea lui Burebista“.

Toate acestea sunt, reiterez, doar rodul unui exercițiu de imaginație, având la origine condiționalul contrafactual, iar incidența unor astfel de evenimente sau evoluții este mai mult decât discutabilă. Cât despre întrebarea din titlu, aș spune că dacă nu ar fi căzut în 1989, cel mai probabil, comunismul din România s-ar fi prăbușit la începutul anului următor, sau în primăvara aceluiași an. Valul care a lovit Europa Răsăriteană nu putea ocoli România. Probabil unul din cele mai importante elemente catalizatoare a fost falimentul economic al socialismului de stat, coroborat cu nemulțumirea și revolta latente, existente în societatea românească, dar și de importanța factorului extern (evoluțiile politice de la Moscova). Evoluțiile mai rapide către dezintegrarea regimurilor comuniste aveau să se înregistreze în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, țări în care mișcările clandestine de tradiție și consistență, bine conturate, reușeau, cu sprijinul popular, și în urma negocierilor cu reprezentanții regimurilor comuniste, o tranziție pașnică, contrastând cu situația din România (dar și din Bulgaria), unde societatea civilă era una mult mai fragilă, iar regimul unul de autocrație stalinistă. Chiar și așa, deznodământul nu putea fi decât unul singur, neputând fi evitat…